Bibliopolis


  Biblio Polis - Vol. 61 (2016) Nr. 2  
ARHIVA  
PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL / OUR SPIRITUAL PATRON / НАШ ДУХОВНЫЙ ВДОХНОВИТЕЛЬ
Octavian ONEA
A propus ori s-a opus B.P. Hasdeu premierii Teatrului lui I.L. Caragiale? (II)

(Continuare din nr. 1, vol. 60)
Să vedem ce s-a întâmplat în intervalul 1890-1891, adică de la anunțarea și până la decernarea premiului. De data aceasta – o spunem dinainte – Caragiale a avut un acces împotriva lui Maiorescu. Și dacă ieșirea față de Hasdeu fusese cu totul gratuită, acuzele la adresa lui Maiorescu erau absolut neîndreptățite. Numai că cei doi Goliați cu care se pusese, Hasdeu și Maiorescu, erau firi cu totul și cu totul diferite, iar reacțiile lor au fost absolut contrare. Iar Caragiale, tributar al instrucțiunii sale publice și om al momentului și al Momentelor, nu își (prea) făcea calcule pe termen lung.
Titu Maiorescu își vede de politica lui. El fusese ministru în câteva rânduri și se pregătea de ministeriatele și guvernările ulterioare: ministru de Justiție, 7 Iulie 1900 – 13 Februarie 1901, în Guvernul Petre P. Carp, ministru de Externe, 29 Decembrie 1910 – 27 Martie 1912, în al doilea Guvern Petre P. Carp, și președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de Externe în două rânduri: 28 Martie – 14 Octombrie 1912 și 14 Octombrie 1912 – 31 Decembrie 1913 (Guvernele, 69, 74-75).
Ca să nu mai vorbim de activitatea sa parlamentară, care a concurat-o și chiar a covârșit-o pe aceea de critic literar (ca volum, dar nu ca semnificație, moara politică etalând, angajând și măcinând mult mai multe personalități remarcabile, decât mai subțirele câmp literar – unde însă producția a rămas perenă). De care Maiorescu era foarte mândru, afirmând superioritatea omului politic față de literat (!): „Literatura și politica se esclud una pe alta”, „dacă pentru a face literatură îți ajunge la rigoare să ai spiritul observator și o limbă aleasă, ai nevoie de cunoștințe adânci, însușite deja, în diferitele ramuri ale desvoltării omenirei pentru a face politică”; „aceste lucruri sunt grele. Ele cer timp, învățătură, gândire încordată… Nu e mai ușor să faci literatură?” (Literatură și politică, în Constituționalul, 5 Iunie 1892, p. 1; apud Anghelescu).
Ministerele, Parlamentul, întâlnirile politice, cenaclul „Junimea” ținut la el acasă, lecțiile de la Universitate, avocatura, vizitele la Palat și la prieteni, spectacolele, însemnările zilnice – semn că fiecare zi și fiecare minut din viața sa erau însemnate pentru umanitate (și de ce nu?!) – îi umpleau timpul și-i drămuiau orice mișcare, astfel că educația sa exagerat-germană făcuse din el un adevărat om-cronometru. („Numai, vezi, domnule Duiliu, nu pot cu niciun chip face mai mult decât fac, mi-ar lipsi literal timpul material. Dă-ți puțin seamă: mă scol de regulă dimineața la 5½ și lucrez în iatac cu lampa aprinsă până la 8, în fiece zi, apoi cafea, de la 9-11½ iar lucru, oameni – Carp, Marghiloman, studenți, transilvăneni, visite –, de la 1 înainte sau procese, sau pregătiri la cursul universitar, care e frequentat de o lume nebună – până în coridor cu ușa deschisă –, sara o dată pe săptămână literatură, o dată musică, o dată club politic, de vro două-trei ori cetire cu nevastă-mea. […] Și vezi, că nu ți-am vorbit de întruniri politice, de articule prin «Constit[uționalul]», de pledările zilnice, de scrisori și relații literare.” Încât „nu cred să fie astăzi doi oameni în România, care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea și cu mine” Duiliu, 327, 329; 17/29 Noemvrie 1891.) În vacanții – pe care le pregătea la milimetru – pleca în lungi excursii în străinătate, unde se simțea ca un adevărat evadat. El și viața lui de familie erau pe primul loc, încât te și miri că au încăput pe de lături și alte persoane – fiecare clasată și așezată la locul ei – cărora le făcea hatârul de a le acorda mici atenții, cedându-le câte puțin din afecțiunea sa rece și consiliindu-le uneori în scrisori amănunțite, cum este aceea adresată lui Duiliu Zamfirescu, despre nuvela Alesio, ca pentru a întări regula telegramei – principala sa formă de expresie epistolieră. În tot acest angrenaj, în care animația politică era extrem de fluctuentă, calculele erau făcute atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, evaluând cu minuție situația politică prezentă și viitoare.
Întors acasă din Suedia și Norvegia, la 30 August / 11 Sept. 1890, pe Titu Maiorescu îl așteaptă o surpriză: articolul lui Caragiale Ironie, publicat în Timpul, din 15 Iulie 1890 (Opere I, 64-69, 1531). Vom discuta despre el mai jos, dar aici ne punem doar întrebarea: de ce nu l-a publicat Caragiale la 15 Iunie, când era prima comemorare a lui Mihai Eminescu, și a așteptat o lună, până la plecarea lui Maiorescu în vacanță? Plecare despre care se știa în cercuri largi, și nu numai în cel al Junimiștilor (din care, oricum, până în acel moment făcuse și el parte).
Însemnarea, de Luni, 3/15 Sept[embrie], sau din zilele următoare, cu consternarea și furia ce l-au cuprins în fața Ironiei lui Caragiale (nimic nu ne încurajează să ne împiedicăm de a crede așa ceva), a fost forfecată mai târziu, prin anul 1910. Editorul, I. Rădulescu-Pogoneanu, constată sec: „A fost tăiată jumătatea foii ce cuprindea pe fața întâi restul însemnărei din această zi [de Luni, 3/15], iar pe verso restul însemnărei din 16/28 Sept., care continua și pe foaia următoare, a cărei jumătate de sus a fost de asemenea tăiată. La această parte suprimată se referă fragmentul unei note scrisă cu creionul mai târziu, la revederea Jurnalului (notă ce începea pe foaia tăiată și continua pe foaia următoare): [De compa]«rat pe urmă nota [din] 1910»” (Îns., III, 260). O săptămână întreagă, până Marți, 11/23 Sept., Maiorescu nu mai poate nota nimic în caiet, fiind bun doar să amâne procesul unui Romanov la Craiova: Marți, 11/23 Sept. 90. Sosit iar la București, din Craiova (procesul Romanov amânat)” (p. cit.).
Poate licitez prea mult, dar niciodată nu s-a produs, în mișcările acestui om atât de ordonat și de calculat, atâta haos. Pledează la Galați, Joi, 13/25 Septembrie în procesul Danubiana, Marți, 18/30 Sept., la Craiova, apoi la București, Miercuri 19 Sept. / 1 Oct. sau Joi, 20 Sept. / 2 Oct. (filă parțial tăiată), în procesul „Primăriei Capitalei contra [Societății de] Tramway” (câștigă), dar nu poate pleca la Iași, așa că îi telegrafiază avocatului Nanu: „Dacă Ianov vrea să vie, mă găsește în București săptămâna aceasta, afară de Vineri”. În aceeași zi are loc la el „întrunirea miniștrilor T. Rosetti, Germani și Marghiloman cu Carp”, iar Luni, 24 Sept. / 6 Oct., „peste zi aceiași miniștri cu Carp”, tot la el. Joi, 27 Sept. / 9 Oct. 90, pledează „la [Curtea de] Apel Sieberberg (Giurgiu) contra arendașilor Giurgiu”, iar Vineri, 28 Sept. / 10 Oct., din nou „la Galați, [în procesul] Murgeanu”, câștigat. Luni, 1/13 Oct., „Tel. Senator Ianov, Iași. Împrejurări neprevăzute împiedecă venirea mea Iași” și „Advocat Nanu, Iași, idem”, Marți, 2/14 Oct. 90, „Deputat Isvoranu, Craiova. Nu pot veni Sâmbătă. Advocatul advers să ceară comunicarea actelor. La noul termin urgent voiu veni”, și „Advocat Nanu, Iași. Nu pot veni Iași. Încercați împăcarea fără mine” (parte din foaie tăiată), pentru ca Vineri, 5/17 Oct. 90, după „Discuții politice dimineața cu Germani și Rosetti asupra compunerii ministeriului”, să se răsucească și să telegrafieze „Senator Ianov, Iași. Vin Iași Mercuri 10[/22] Octomvrie.” Amână examenele studenților, din causa întârzierii „examenului de bacalaureat”, pentru Vineri, 12/24 Oct., Ist[oria] f[iloso]fiei engleze, și pentru Joi, 18/30 Oct., Logica, ambele „de la ora 5-6½”. Erau orele la care obișnuia să-și țină cursurile, și ele începute destul de târziu: „Prima lecțiune de Logică va fi Joi, în 25 Oct./6 Noemvrie”, iar „Prima lecțiune de Istoria filosofiei contimporane germane, Vineri în 2/14 Noemvrie” (Îns. III, 260-265). Marți, 23 Oct. / 4 Nov. 1890, trage linie și adună: „Ca advocatură, după o fertilă lună Septemvrie (9050 fr.), Octomvrie slab, deși două mari perspective: aranjarea deja făcută prin mine a succesiunii Bașotă (10 000), procesul Primăriei cu Tramway câștigat de mine (alți 10 000 fr.). / Ca literat[ură] corecturile ediț[iei] a 5-a Eminescu și totodată ediția a 2-a Aforisme și acum împreună începerea ediț[iei] a 2-a Critice. Tentațiuni de a scrie o disertație asupra teoriei descrierii și o alta asupra «subiectiv, obiectiv; personal, impersonal, individual în artă și literatură». / În politică nehotărîre pănă la deschid[erea] Camerei (15/27 Nov.), când se va decide dacă se împacă Ministeriul G. Manu cu Carp, intrând acesta în ministeriu (cu sau fără mine) în locul lui T. Rosetti, care e să treacă Guvern[at]or la Bancă și a lui Păucescu, care trebuie eliminat ca incapabil. / În familie sîntem bine cu toți.” Aici editorul notează: „Tăiată o parte din foaie și cele două foi următoare” (Îns., III, 267-268).
Parcă niciodată n-a operat atâtea tăieturi în Însemnări, ca după Ironia lui Caragiale: câte o jumătate de foaie în cele două file cu însemnările din (și dintre) 3/15 – 16/28 Sept. și 18/30 Sept. – 22 Sept. / 4 Oct.; parte din foaie în însemnările din 2/14 și 5/17 Oct. 90; patru foi din 22 Oct. [/ 3 Nov.] (scrisoare către Livia, fiica sa); cele arătate adineaori, dintre 23 Oct. / 4 Nov. 1890 și 28 Oct. / 9 Noemvr. 1890. (Afară de perioada de tinerețe, din care a aruncat patru caiete – 13 Iulie 1859 – 4/16 Ianuarie 1866; cf. Îns. I, 119-120 – în care se cuprindea și timpul în care el, T.L. Maiorescu, îl executa pe Hasdeu, la Iași, jucându-se de-a spânzurătoarea, pe hârtie, cu G. Mârzescu și O. Teodori, sub privegherea lui V. Alesandrescu [Urechie; „D. Maiorescu, ale cărui baze teoretice, iubesc a fi drept, dau o frumoasă speranță pentru viitor și care, prin urmare, formează ca o excepție în mijlocul celorlalți, te ucide și d-lui”, se apăra năpăstuitul; Lumina, No. 16, 1863, p. 58], dar Curtea Criminală l-a găsit „nevinovat de acusația ce i s-a întins”; Lumina, 17, 1863, 74).
Și foarte rar era tulburat de ceva, cum se întâmplase în Iunie 1884, când, după ce susținuse în Cameră dotația domeniilor Coroanei și fusese „sărutat de Brătianu și de alții”, având „sentimentul precis: acum vine ceva important politicește”, s-a frământat, cum notează Miercuri 13/25 Iunie, „Două zile: multă meditare și scrupule despre intrarea mea în ministerul Brătianu, cu Carp și Th. Rosetti”, încât, despre ziua următoare, în loc să scrie Joi, zice că „Marți 14/26 Iunie 1884” (Îns., II, 247, 251, 250, 252; subl. Onea).
Ironia lui Caragiale îl marcase profund pe T. Maiorescu și marcase și începutul rupturii iremediabile dintre Maiorescu și Caragiale (deși criticul se abține să o afișeze explicit și ține cât poate de mult în el) și a unui șir lung de aprecieri depreciative (sic!, căci nu pot să spun, pur și simplu: aprecieri), din partea Criticului, asupra caracterului Dramaturgului.
Pentru că vreau să restabilesc adevărul, iar demonstrația mea trebuie să fie (posibil cât mai) exactă, n-am să povestesc ceea ce scria Caragiale ci, am să citez cuvintele sale, spre a nu se crede că le-am dat o vagă paloare sau, și mai rău, că am distorsionat cumva înțelesul lor.
Caragiale stăruie asupra faptului că l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu, marele său prieten, și chiar așa și începe Ironia: „Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și’nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult” (Op., I, 64). Și mai jos: „L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme îndelungată” (se cunoscuseră în toamna anului 1867; cf. Când și unde, 111, 113-14), „a trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi de zi, ani întregi” (Op., I, 66). Adică, de la începutul anului 1878, când îl adusese pe mărturisitor la ziarul Timpul chiar Eminescu, până la mijlocul lunii Iunie 1881, când părăsește redacția, după cunoscutul episod dintre el și Veronica Micle (trădare! trădare! trădare!, de trei ori trădare!).
„Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari’i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea – dar’mi-te pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicând acordat!”
Era deja vizat Maiorescu? Să vedem mai departe… Eminescu „avea talent și o știa mai bine decât oricine: nicio critică nu-l putea face să se’ndoiască de sine”. Critică… „Și iată ce gândea mai apoi despre mulțimea «amatorilor» și «cunoscătorilor»: «[…] Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, / laudele lor desigur m-ar scârbi peste măsură.» Sărmane omule! dac’ai învia, ai vedea că de ce te temi nici moartea nu te poate scăpa!”
Maiorescu, ură împotriva lui Eminescu?! Și băgat așa… la grămadă! Dar apoi este individualizat: „Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi.” Însă o face (Op., I, 64-66; bold – Onea).
Poetul fiind bolnav (internat la Sanatoriul „Caritas” din București, Marți 28 Iunie / 10 Iulie 1883), iar tatăl său lăsând „asupra lui Maiorescu «toată îngrijirea materială și morală»” (Călinescu, 330), criticul se achită cu însuflețire de misia ce singur își luase, de altfel, încă de la început (chiar de la internare plătise 300 lei, din banii săi; p. 329). Mai mult, în Decembrie, pe când Eminescu era deja de o lună la Sanatoriul Ober-Döbling de lângă Viena, Maiorescu îi editează primul volum de Poesii, cu o prefață semnată de el și datată Decemvrie 1883. Garabet Ibrăileanu a găsit apariția volumului „anunțată în ziarul Romanulu de Joiu 22 Decembrie 1883, la rubrica Sciri d’ale zilei («A apărut în editura librăriei Socec din Bucuresci, Poesiile lui Mihail Eminescu, într-un splendid volum de 300 de pagini, care face cea mai mare onoare artei tipografice etc.»).” Și „în ziarul România liberă din 23 Decembrie 1883, la rubrica Cronica zilei («Poesiile eminentului nostru poet Eminescu au apărut astăzi în librăria d-lui Socec, o perlă fără preț a poesiei noastre»)” etc. (Ibrăileanu, 198-199). Ceea ce ne face să fixăm ziua apariției Poesiilor lui Eminescu la data solstițiului de iarnă: 21 Decembrie 1883. O discuție vioaie pe marginea acestui volum a făcut eminescologul Nicolae Georgescu, care a găsit că „prima mie de exemplare, editată în 1883, a avut mai multe legături. Unele ediții au portretul poetului pe prima pagină – altele nu. Deducem că ediția princeps a avut mai multe tiraje. Cuprinsul este însă identic – ceea ce înseamnă că aceste tiraje au avut aceeași matrice tipografică, numai hârtia era diferită.” (Georgescu, 22). Aceste tiraje au continuat în 1884, an ce apare pe fila de titlu a ediției. Cu gândul la Ironia lui Caragiale, spicuiesc dintr-o scrisoare a lui Maiorescu adresată poetului: „Acum trebuie să mai știi, că volumul de poesii [ce] ți l-a publicat Socec, după îndemnul meu în Dechemvrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, așa încât Socec stă încă uimit. În aceste șapte săptămâni de la aparițiunea lui, s-au vîndut 700 de exemplare; o mie este toată ediția și de pe acum trebuie să te gândești la ediția a doua, care va fi reclamată pe la toamnă și în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de trebuință.” (Perpessicius, XIII). „Tirajul obișnuit al ediției costa 4 lei, sumă destul de mare.” (Georgescu, 38).
Toate edițiile îngrijite de Maiorescu – ultima în 1911 – au avut prefața sa și au apărut la Socec. Ediția a doua, în 1885 (Perpessicius, XVI). Ediția a treia, „în primăvara anului 1888 [sfârșitul lui Martie?, începutul lui Aprilie?, Onea]: România liberă, unde [Eminescu] își începe firava colaborare, publică pe pagina a patra condițiile Premiului Năsturel Ureche [?!?] al Academiei Române – și, sub acestea, anunțul: «A ieșit de sub tipar ediția a treia a Poesiilor D-lui Eminescu»” (Georgescu, 379). Anterior, printr-o scrisoare, „Maiorescu îl întreabă pe Eminescu, în 1888, dacă nu mai are poesii de adăogat la ediția a III-a. (Scrisoarea nu se cunoaște, dar existența ei este probată prin răspunsul lui Eminescu, publicat în Convorbiri, 1906, 2)” (Ibrăileanu, 269). Ediția a patra, „către sfârșitul lui 1889” (Perpessicius, XVII). Au mai urmat încă șapte ediții – a cincea, în 1890, a șasea, în 1892 etc. – dar nu ne interesează pentru discuția de față.
Revenim la Ironia lui Caragiale. Care remarcă și el că „succesul primei ediții a întrecut toate așteptările editorilor”. Ba încă, „și astăzi se mănâncă mulți bani, direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d’abia haine și hrană, astăzi statuie și monumente de bronz, de marmură, de… hârtie velină – mai știu eu de ce!
Atât de desăvârșită necunoaștere în viață, ș’apoi, într-o clipă, atâta sgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte!
Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?” (Op., I, 68-69).
Maiorescu, care deschisese „Prima bătălie canonică [titlu de capitol] din cultura noastră”, numită de el „însuși «critică generală» sau «sinteza generală în atac, isbirea unui întreg curent periculos»” (Manolescu, 362, 363), a fost mâhnit de nedreptatea ce i s-a făcut, iritat până la surescitare și revoltat, dar n-a avut curaj să iasă în arenă cu I.L. Caragiale. Nu că ar fi dat curs replicii lui Jupân Dumitrache: „Să mă pui în poblic cu un coate-goale, nu vine bine…” (Op., III B, 8), dar cunoștea foarte bine ascuțișul vorbelor lui Caragiale și știa dinainte că pe un astfel de teren și cu arma cuvintelor ar fi fost ridicol răpus de acesta. (Aici, și Critica, și Logica, i-au fost de mare folos.) Așa că, vindicativ de la creier până’n rărunchi, a adoptat tehnica păianjenului și s-a retras, față de Caragiale, într-un ungher.
Două cuvinte despre implicarea lui D.A. Sturdza în bătălia Maiorescu-Caragiale și includerea sa în triunghiul actorilor care au decis Premiul. El a fost instrumentul folosit, și de astă dată, de Maiorescu, în chestiunea atribuirii Premiului. De data aceasta împotriva lui Caragiale.
D.A. Sturdza nu aștepta în niciun fel Premiul pentru Caragiale. El a fost însă „montat” de Maiorescu, ca să preluăm termenul folosit de Hasdeu în Prefața la Răsvan și Vidra (citată mai sus). Cu arta arahidei pe care n-a băgat-o nimeni de seamă. Pentru că Ironia lui Caragiale a făcut să se țeasă o pânză, ce l-a cuprins pe dramaturg fără scăpare. Și o poveste (înainte mult mai este) întreagă.
Câteva spicuiri:
„Marți 5/17 Fevr. [91]. Astăzi în Senat interpelarea lui D. Sturdza asupra C.F. și șoselelor din Moldova. Imprudent venin al lui contra noastră. Răspunsul meu ca ministru al Lucrărilor publice. Mare succes. Ironie contra lui Sturdza.”
Marți, 12/24 Fevr. 1891, în Senat. „La 4 fără 10 minute încep eu a vorbi. Lume multă. Electrizarea sălei când, vorbind contra Sturdza după executarea în sdrențe a lui C. Boerescu, amintesc acuzarea mea ministerială în 1876-7, pentru casul Crătunescu. La 5¼ se închide ședința, continuare pe mâine.”
Miercuri 13/25 Fevr. 1891. „La 2½ continui în Senat discursul. Termin cu Sturdza, încep a răfui pe [Petru] Poni.”
Continuă Joi 14/16 Fevr. 1891: „La 4,38 minute termin în aplause prelungite. Se cere închiderea discuț[iei].” Intrigi politice: „Se suie buhăitul… Esarcu la tribună și propune suspendarea discuției legii, cu motive de blam. Subscriși: Cost. Boerescu, Plesnilă, Logadi [tatăl lui Petre, viitorul ginere al lui Caragiale], Chiriacescu, Col[onel] Păucescu, Brătășanu etc.” (Îns., III, 285-288).
Acum să vedem ce s-a întâmplat la Academie.
În ședința de deschidere, din 19 Martie 1891, a sesiunii generale jubiliare a Academiei Române, Secretarul general Dimitrie A. Sturdza a anunțat, în Raportul său, că urmau să se acorde „următoarele premii:
1. Premiul Năsturel Herăscu de 4000 lei, destinat celei mai bune cărți în limba română cu conținut de orice natură și tipărită de la 1 Ianuarie până la 31 Decembrie 1890.
2. Premiul Statului Eliade-Rădulescu de 5000 lei destinat celei mai bune cărți în limba română cu conținut literar, tipărit de la 1 Ianuarie 1889 [subl. Onea] până la 31 Decembrie 1890.
La concursurile acestor două premii s-au presentat următoarele publicațiuni:
a) N. Cantuniar, Istoria universală a comerciului […], Craiova, 1890, 3 vol.;
b) Căp. N.C. Constantinescu, Curs de topografie, București, 1890, 1 vol.;
c) Căp. N.C. Constantinescu, Armele de foc portative și tragerea lor, București, 1890, 1 vol.;
d) I. Nenițescu, Pui de lei, poesii eroice și naționale, București, 1891, 1 vol.;
e) A. Naum, Versuri, 1878-1890, Iași, 1890, 1 vol.;
f) A. Naum, Traduceri, Iași, 1890, 1 vol.;
g) I.L. Caragiale, Teatru, Ed. 2, Bucuresci, 1890, 1 vol.;
h) I.L. Caragiale, Năpasta, dramă în două acte, Bucuresci, 1890, 1 vol.;
i) I. Gherea (C. Dobrogeanu), Studii critice, Ed. 2-a, Bucuresci, 1890, 1 vol.;
j) C.G. Dissescu, Curs de drept public român. Dreptul constituțional, vol. I și II, Bucuresci, 1890, 2 vol.;
k) Smaranda Gârbea (Smara), Novele, Bucuresci, 1890, 1 vol.;
l) Smaranda Gârbea, Poesii, Ed. a II-a, Bucuresci, 1890, 1 vol.;
m) G.G. Meitani, Studii asupra Constituțiunei Românilor din 1 Iuliu 1866, fasc. XIII și XIV, Bucuresci, 1890, 2 vol.;
n) Gr. Ștefănescu, Curs elementar de geologiă, Bucuresci, 1890, 1 vol.;
o) Barbu Constantinescu etc., Carte românească de citire, Ploesci, 1890, 1 vol.;
p) Barbu Constantinescu, Istoria sacră, Ploesci, 1890, 1 vol.;
q) Barbu Constantinescu, Gramatica română, Ploesci, 1890, 1 vol. (AAR, XIII, 59, 69-70; bolduri – Onea).
Se menține regresia anului 1889 pentru Premiul Statului Eliade-Rădulescu, de 5000 lei, ceea ce înseamnă că acest premiu îi era destinat lui I.L. Caragiale. Care însă pentru a nu ieși din cărți, a tras o nouă ediție din volumul de Teatru, spre a contracara o eventuală discuție asupra oportunității concurării cu o carte anterioară anului obișnuit.
A cui a fost ideea acestei noi ediții și în câte exemplare a fost trasă, nu se știe, câtă vreme așa ceva nu se există (ca girafa lui Marin Preda). Îi lăsăm și pe alții să descopere. Cum, afară de membrii Comisiei, cartea n-a mai fost văzută și de altcineva și fiindcă ea nu există în nicio Bibliotecă, nici măcar în Biblioteca Academiei, ca să fim malițioși (și superstițioși) putem spune că a fost o carte fantomă. (În consecință, la așa carte, așa premiu!). Bănuiesc că a fost jumulit vreun exemplar din ediția primă, sacrificându-i-se copertele și foaia de titlu și înlocuindu-se cu altele ad-hoc.
Pentru celălalt premiu, de 4000 lei, Premiul Năsturel Herăscu, concurau C.D. Gherea – atunci I. Gherea (C. Dobrogeanu) – și Ioan Nenițescu, dintre apropiații lui Hasdeu, cu mai multe șanse de isbândă. Pentru că – de ce să n-o spunem?! – fiecare dintre membrii Academiei ar fi vrut să câștige protejații lor. Iar când și isbuteau, jubilau: Miercuri, 24 Martie 1882. „Până la 12 dimineața Academie, apoi de la 1½ – 3 ședință publică subt prezidența Regelui. Proclamare a celor doi premiați, Stefanelli și Tocilescu” (Îns., II, 53; de notat că Tocilescu ieșise din cercul lui Hasdeu!).
În privința lui Caragiale, lucrurile evoluau conform înțelegerii. Sau, a presupusei înțelegeri, ca să ne aliniem și noi juriștilor și jurnaliștilor cari, după ce un descreierat a ucis 20-30 de studenți cu o bazucă și poliția a reușit să-l captureze, vorbesc, nu despre asasin ci, despre presupusul asasin! Sesiunea generală a Academiei și-a urmat cursul, conform Programei. Și iată cum! (alegem doar ce convine luminării subiectului nostru; într-o ordine asemenea convenabilă).
Punctele 10-15 din Programă prevedeau și discuții asupra unor premii ce urmau a fi atribuite în viitor:
„10. Fixarea terminului pentru amânarea concursului Premiului Alexandru Ioan Cuza, de 10 000 lei, cu subiectul Istoria Românilor de la Aurelian până la fundarea Principatelor (Art. 94, Regul.).
11. Determinarea subiectului de pus la concursul premiului cincenal Alexandru Ioan Cuza, de 6000 lei, pentru anul 1897. (Art. 94, Regul.).
12. Determinarea subiectului pentru concursul Premiului Lazăr, de 5000 lei, pentru 1895.
13. Decisiune pentru punerea la concurs a Premiului G. San-Marin de 1500 lei. (Cfr. decisiunea de la 14 Martie 1887).
14. Determinarea subiectului de pus la concursul Premiului Neuschotz, de 1500, pe 1893. (Decisiunea de la 29 Martie 1889).
15. Determinarea subiectului (ales de Secțiunea literară) de pus la concursul Premiului Alexandru Bodescu, de 1500 lei, pentru 1894. (Decisiunea de la 20 Martie 1889)” (AAR, XIII, 83-84).
Plenul Academiei a fost operativ și a decis „a se alege o Comisiune specială pentru a examina și a face propuneri asupra cestiunilor privitoare la diferitele premii prevăzute în punctele 10-15”. Au fost aleși B.P. Hasdeu, V.A. Urechiă și P.S. Aurelian (AAR, XIII, 85). Era data de 19/31 Martie 1891. Ședință prezidată de Ion Ghica, președintele Academiei Române.
În afara înaltului for, ziarele fac galerie. Luăm din fagurii Bibliografiei Caragiale și ne îndulcim sufletul, împărtășind și cititorilor din mierea polifloră adunată în ea.
Premiile Academiei, în Adevărul, din 22 Martie / 3 Aprilie 1891, p. 1, Literatură și știință, în Foaia ilustrată, din 7/19 Aprilie 1891, p. 110-111, și Academia Română. Sesiunea generală din anul 1891, în Gazeta poporului, din 14/26 Aprilie 1891, p. 3, dau „lista lucrărilor prezentate la premiile Academiei Române”. La nr. 7 și 8: «I.L. Caragiale, Teatru, ed. II, București, 1890, un vol.» și «I.L. Caragiale, Năpasta, dramă în două acte, București, 1890, un vol.»”. D. Sturdza, Raportul asupra lucrărilor făcute în anul 1890-1891, în Lupta, din 27 Martie / 8 Aprilie 1891, p. 2, „anunță care sunt premiile ce se vor acorda în 1891 și ce cărți s-au prezentat la concurs. Între alții se află și ILC” (Bibliografia, 118).
Traian Demetrescu, Premiurile academice, în Adevărul, din 23 Martie / 4 Aprilie 1891, p. 1, solicită academicienilor „a repara vechile lor greșeli și, în același timp să inaugureze și era mai fericită a premiilor. Căci dintre cei care cunosc în fond literatura românească contimporană, nu știu cine nu și-ar face întrebarea aceasta: Care academician n-ar vota premierea Studiilor critice ale d-lui Gherea, sau Teatrul lui Caragiale?” (Bibl., 119).
Un diletant în articolul Premiile academice, din Lupta, de la 28 Martie / 9 Aprilie 1891, p. 2, „consideră că premiile ar trebui date lui Gherea pentru Studii critice și lui ILC pentru Teatru”. Iar Ultimele informațiuni, din același ziar, p. 3, colportează: „Părerea care domnește în Academie e că vor fi premiate lucrările d-lor Gherea și Caragiali.” Anunță „întrunirea membrilor comisiei academice pentru cercetarea cărților depuse spre premiere. Teatru de ILC a fost dat pentru referat lui Hasdeu. Rapoartele se vor depune în curând.” (Bibl., 120, 121, 122).
Însuși Caragiale se și văzuse cu premiul în buzunar. „Taică-meu îmi spunea că Nenea Iancu era așa de sigur încât își scontase premiul făcând câteva împrumuturi garantate de viitoarea incontestabilă recompensă națională.” (D.I. Suchianu, Întâmplări cu Caragiale, în România literară, nr. 33, 1970; apud Amintiri, 185). Atât de sigur era pe garanțiile ce primise de la Maiorescu. Omul care știa cât de mult atârna acest premiu în buzunarele dramaturgului. Iar când făcea un raport favorabil, avea mână bună. – Fiindcă mi-a căzut sub ochi: „Sâmbătă 5/17 Aprilie 1886. În sfârșit, terminat cu lucrările. Încă ast’ dimineață făcut un raport la Academie despre culegerea de melodii românești a lui Vulpian (a primit [premiul de] 5000 de lei)” (Îns., II, 345). Exact ce-și dorea și Caragiale.
Întrunirea Comisiunei premielor anuale, al cărei ecou l-a preluat Lupta, a avut loc la 26 Martie / 7 Aprilie. „Presenți d-nii: B.P. Hasdeu, A. Papadopol-Calimach, V.A. Urechiă, Gr. Cobălcescu, Dr. D. Brândză, N. Quintescu.
Comisiunea, găsindu-se în majoritate, în afară de cei trei membri absenți: d-nii T. Maiorescu, P. Poni și P.S.S. Ep. Melchisedec, procede la constituirea sa, alegând de president pe d-l Hasdeu și de secretar pe d-l Quintescu.
Apoi, relativ la distribuirea între membrii săi a scrierilor intrate în concurs, comisiunea decide în unanimitate, ca ele să fiă încredințate” lui Papadopol-Calimach, cărțile lui Cobălcescu și Cantuniar; lui Quintescu, Pui de lei; lui Maiorescu, opurile lui Naum și ale Smarei; lui Poni, Cartea de citire; Episcopului Melchisedec, Istoria sacră a Noului Testament; lui V.A. Urechiă, Gramatica română (pentru clasa II primară urbană și clasa III primară rurală), de Th. D. Speranția. Teatru și Năpasta, de I.L. Caragiale, precum și Studii critice, de I. Gherea (C. Dobrogeanu), d-lui B. P. Hasdeu”. Pentru fascicolele lui Meitani, a fost rugat venerabilul G. Barițiu, care raportase și asupra fascicolelor precedente. Bătrânul Barițiu a fost rugat să primească delegațiunea raportărei și asupra scrierii lui Dissescu, „cu conținut analog”. Generalul Fălcoianu a fost rugat și dânsul „a presenta un raport – ca singurul din membrii Academiei competent în materie – asupra scrierilor” lui N.C. Constantinescu (AAR, XIII, 340-341).
Dar Maiorescu n-a vrut să primească. Dedicațiile lui Caragiale pieriseră ca un fum. Și încă ce și pe ce dedicații!
Pe O noapte furtunoasă sau numărul 9, comedie în patru tablouri: „D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoștință și devotamentul ce-i poartă autorul ei” (imediat după titlu, în Convorbiri literare, XIII, nr. 7, 1 Octombrie 1879, p. 247; Op., III B, 1087).
Pe Năpasta, dramă în două acte: „Doamnei Ana Maiorescu” (în Convorbiri literare, XXIII, nr. 10, 1 Ianuarie 1890, p. 817; Op., III B, 1131).
În ședința din 30 Martie / 11 Aprilie 1891 este anunțată defecțiunea sa. „Se cetesce scrisoarea d-lui T. Maiorescu, prin care însciințează că nu va putea îndeplini însărcinarea ce i s-a dat de Comisiunea premielor și cere ca să se aleagă un alt membru în locul său în acea Comisiune.
D-l Urechiă stăruiesce ca îndată să se aleagă un nou membru în Comisiune spre a se putea grăbi lucrările.
Se decide a se pune la ordinea zilei chiar în ședința de atunci.” „Se alege d-l Gr. G. Tocilescu cu unanimitate de 23 voturi” (AAR, XIII, 105).
Maiorescu n-a dat explicații. Încercăm să le detectăm noi. Și nu-i deloc greu să o facem. Pe lângă motivul pe care l-am expus deja, anume că el, Maiorescu, nu era capabil să ierte și că nu i-a iertat niciodată lui Caragiale cutezanța de a se fi legat de el, mai era un altul, cu mult mai mare: setea sa de putere! (Una dintre Învățăturile sale: „Celor mai mulți oameni le impune numai puterea” – Îns., II, 259.) Dar, până să-l expun și pe acesta, puțintică răbdare. Și o cer fiindcă sunt familiarizat cu conflictul dintre Maiorescu (și sutașii lui) și Hasdeu, care a făcut epocă.
„Cu d-l Hășdău a fost un adevărat duel în felul timpurilor medievale: un om luptând într-o încăierare generală, în contra mai multor răsboinici deodată. Cine a citit Gerusalemme libereta de Tasso sau Orlando furioso de Ariosto, își poate face idee despre ceea ce voiesc să spun. D-l Hășdău era față cu «Junimea» un fel de Rinaldo sau de Orlando față cu sarasinii”, declară un martor (G. Panu).
Maiorescu nu l-a iertat pe Caragiale, cum nu-l iertase, în sufletul său, nici pe B.P. Hasdeu, pe care, plecat în tinerețea lui la Iași, pornise cu gândul să-l pedepsească. El, Maiorescu. Înainte chiar de a-l cunoaște personal! Pentru zeflemisirea, în Perit-au dacii?, a doctorului Frunză-de-Laur, adică a lui August Treboniu Laurian, vinovat – el întâi – de a nu-l fi admis pe Hasdeu în corpul profesorilor Universității din Iași, pe motiv (regula era regulă și trebuia respectată) că nu avea titlul de doctor. Iar de pedepsit îl pedepsise, atât la Iași, cât și la București, numai că nu reușise niciodată să-l învingă. Dar numai pe plan administrativ, iar în câmpul literelor prin interpuși, deoarece, cunoscându-și prea bine și direct adversarul (care a avut talentul, cum ar fi spus P.P. Carp, să-i fie în mai multe rânduri subaltern), a avut înțelepciunea să evite o luptă literară personală. Și trebuise să-l accepte. Și la Universitate, și la Academie, și în Consiliul Permanent al Instrucțiunii Publice.
O componentă a caracterului lui Maiorescu era setea de putere absolută. I-o spusese în față și Theodor Rosetti. O știm chiar de la Maiorescu, ce-și nota, în Jurnal-ul politic din 1870, la 18 Aprilie: „Rosetti era de părere, eri, că pentru un stat constituțional, unde, propriu vorbind, e necesar să ai majoritatea pentru tine, eu aș fi fiind prea tăios; că aș fi foarte la locul meu într-un stat absolutist, fiindcă aș fi având energia fără scrupule de a realiza reforma învățămîntului” (Îns., I, 132; subl. Onea).
În Martie-Aprilie 1891 el l-a părăsit fără scrupule pe Caragiale, cu premiul lui cu tot.
Am mai spus că Maiorescu era omul care știa cel mai bine (dintre cei implicați în acordarea premiului, să facem această precisare) cât de mult atârna acest premiu în buzunarele dramaturgului (și nu numai ale lui). Cu atât mai scumpă a fost polița pe care i-a plătit-o acestuia – „prepuitor în inimă” (Îns., II, 214) el – pentru Ironia din 15 Iulie 1890.
Ajungem acum la B.P. Hasdeu. Încă de la începutul sesiunii, B.P. Hasdeu se arată ca un reformator. Astfel, a doua zi, Miercuri, 20 Martie / 1 Aprilie 1891, în ședința Secțiunei literare „La ordinea zilei [fiind] colecțiunea de poesii populare a d-lui I. Pop Reteganu, înaintată Delegațiunei Academiei încă din Mai 1890”, Hasdeu, motivând că „membrii efectivi ai Academiei și‑au timpul lor prins cu lucrările diferitelor comisiuni”, propune „să se însărcineze cu facerea raportului asupra colecțiunei în cestiune trei membri corespondenți, foarte competenți în materie, d-nii I. Bianu, Ioan Slavici și Gh. Ionescu-Gion” (doi din tabăra sa: Bianu și Gion, și unul din a lui Maiorescu: Slavici).
Propunerea lui Hasdeu a iscat obiecțiuni. Atât în Secțiunea literară, unde s-a admis „cu cinci voturi din șease” (AAR, XIII, 160-161), cât și în plen.
Tot în Secțiunea literară, în ședința din 28 Martie / 10 Aprilie 1891, Hasdeu a propus „de a se alege ca membri corespondenți d-nii O. Schrader, distins linguist de la Jena, Th. D. Speranția, B. Iorgulescu, autorul dicționarului districtului Buzău, și criticul literar I. Gherea.
După ce se discută asupra meritelor filologice și literare, cari recomandă pe cei patru bărbați la distincțiunea Academiei Române, se pune la vot alegerea D-lor, și primii trei întrunesc unanimitatea sufragielor, iar d-l Gherea se alege cu cinci voturi contra două.
După aceea se trece le cestiunea alegerei a doi membri activi în locul ilustrilor repausați Timotei Cipariu și V. Alecsandri” (AAR, XIII, 162-163).
Aici trebuie să ținem cont că fiecare dintre cei puternici în Academie încerca să-și întărească poziția, propunând ca membri plini sau membri corespondenți favoriții lor. De pildă, Jacques Negruzzi – profesor la Universitate și redactor al Convorbirilor literare – a devenit academician datorită insistențelor lui Maiorescu: „Duminică 29 Martie 81. […] În răstimp, mereu Academie, unde în sfârșit a fost ales membru Jacques Negruzzi (Îns., II, 11). Ioan Slavici devine membru corespondent când era Maiorescu vicepreședinte: Luni, 22 Martie, stil vechiu, 1882. „La 9 dimineața până la 11½ Academie, unde Slavici a fost numit membru corespondent” (Îns., II, 51).
Acum, în 1891, în locul canonicului Timotei Cipariu a fost ales, cu unanimitate, tot un ardelean, „Jos. Vulcan, care, pe lângă cunoscințele sale juridice, are meritul de a se afla încă, după 25 ani trecuți, în capul singurei reviste însemnate și mai răspândite între Românii din imperiul vecin, Familia”.
În locul lui Alecsandri, Hasdeu l-ar fi vrut pe I.L. Caragiale – favorit, ca și Gherea, la unul din premii. Dar, văzând cele două împotriviri la alegerea lui Gherea și scrisoarea de recuzare a lui Maiorescu, l-a retras în ultima clipă. Era mai prudent să-i păstreze locul și să amâne primirea sa în sesiunea următoare, fără să-i pomenească numele (ca să nu se ridice cineva cu vreo propunere, ce ar fi riscat să treacă prin votul Secției și al plenului). Motivația s-a găsit lesne:
„Pentru locul neuitatului coleg V. Alecsandri s-a relevat, că ducerea sa dintre noi fiind de dată recentă, fapt care n-a permis membrilor Secțiunei a se fixa asupra bărbatului, care să umple – pe cât cu putință – golul lăsat în sânul nostru, se recomandă în interesul învățatului nostru corp de a se mai lăsa Secțiunei literare până la sesiunea generală viitoare timp de gândire și de mai justă apreciare. Prin această mai scrupuloasă cernere însuși bărbatul, care a putut fi pus înainte pentru al doilea loc vacant, va pune un mai mare preț pe alegerea sa, dacă va întruni voturile noastre la anul viitor.
Propunerea de amânare pentru sesiunea viitoare a alegerei membrului al doilea, punându-se la vot, se admite cu unanimitatea sufragiurilor celor presenți din Secțiunea literară” (AAR, XIII, 162-163).
Până la urmă lucrurile au luat o altă turnură. Aici ne putem întreba: „A avut B.P. Hasdeu dreptate?” Răspunsul poate să-l dea fiecare. Mă mărginesc să arăt ce s-a întâmplat mai departe.
Ședința plenară din 30 Martie / 11 Aprilie 1891, sub președința lui B.P. Hasdeu. „Se cetesce procesul-verbal al Secțiunii literare pentru ședința de la 28 Martie, prin care se arată că secțiunea și-a constituit biuroul pe 1891-1892, alegând pe d-l G. Sion președinte și pe d-l B.P. Hasdeu vicepreședinte.
Secțiunea literară propune a se alege membri corespondenți d-nii: O. Schrader de la Iena, Teodor Speranță, B. Iorgulescu și I. Gherea.
Pentru ocuparea celor două locuri vacante de membri activi în Secțiune, ea propune a se alege d-l Iosif Vulcan, rămânând un loc vacant, pentru care să se facă alegere în sesiunea viitoare. […]
Se pune la vot alegerea d-lui Iosif Vulcan de membru al Academiei.
Resultatul votului este 19 bile albe pentru și patru negre contra.
D-l Președinte proclamă pe d-l Iosif Vulcan de membru al Academiei.
Se pune la vot alegerea membrilor corespondenți propuși pentru Secțiunea literară. Resultatul votului este:
D-l O. Schrader întrunesce 21 voturi pentru și două contra.
D-l Teodor Speranția întrunesce 18 voturi pentru, patru contra.
D-l președinte proclamă pe d-nii O. Schrader și T. Speranță de membri corespondenți ai Academiei pentru Secțiunea literară.
D-l V. Iorgulescu întrunesce 10 voturi pentru și 11 contra.
D-l I. Gherea întrunesce 10 voturi pentru 11 contra.
D-l președinte anunță că propunerea de a se alege membri corespondenți d-nii Iorgulescu și Gherea a fost respinsă” (AAR, XIII, 105-106).
Prin respingerea buzoianului Basile Iorgulescu și a ploieșteanului Gherea, B.P. Hasdeu suferă o primă înfrângere, în sesiunea din 1891 a Academiei.
În acea ședință, el mai primește un atac. „D-l Dr. D. Brândză presentă următoarea propunere:
«Subsemnații propunem în viitor limitarea membrilor corespondenți pentru fiecare Secțiune, la un număr ce rămâne să se determine de Academie.»
Semnați: Dr. D. Brândză, P.S. Aurelian, P. Poni, general Fălcoianu, I. Caragiani, G. Chițu, Bacaloglu, Gr. Cobălcescu, F. Porcius.”
Luat prin surprindere, Hasdeu nu supune propunerea la vot. „Se decide a se pune la ordinea zilei într-o ședință viitoare” (AAR, XIII, 106).
În acest context, Hasdeu este silit să‑și mănânce inima, ca să mai salveze ce se putea salva. Rămas fără sprijinul lui Maiorescu, el îl sacrifică, formal, pe Caragiale. Și chiar pe Gherea, căruia îi oferise fotoliul academic chiar în acea sesiune! Sperând, în secret, pentru amândoi, în votul majorității.
Dar rapoartele asupra operelor celor doi nu le-a dat publicității. În așteptarea acestor rapoarte, Memoriile Secțiunii literare pe acel an, 1890-1891, nu s-au tipărit nici până azi.
Referințe bibliografice
AAR, XIII = Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XIII, 1890-1891, Partea administrativă și desbaterile. Bucuresci, Lito-Tipografia Carol Göbl, 1892.
Amintiri = Amintiri despre Caragiale. Antologie și prefață de Șt. Cazimir. București, Editura Minerva, 1972.
Anghelescu = Anghelescu, Mircea. T. Maiorescu și condițiunile progresului. În: „România literară”, Anul XXXII, nr. 2, 20 Ianuarie 1999 (ediția online).
Bibliografia (sau Bibl.) = Academia Română, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. Bibliografia I.L. Caragiale în periodice (1852-1912). Vol. I. De Mioara Apolzan, Marin Bucur, Georgeta Ene, Rodica Florea, Dorina Grăsoiu, Stancu Ilin, Dan C. Mihăilescu; coordonare: Marin Bucur; revizie finală: Georgeta Ene; cuvînt-înainte: acad. Eugen Simion. București, Editura „Grai și Suflet – Cultura Națională”, 1997.
Bucur = Bucur, Marin. Opera vieții – o biografie a lui I.L. Caragiale. I. București, Cartea Românească, 1989.
Caragiale, Corespondență = Caragiale, I.L. Opere. IV. Corespondență. Ediție îngrijită de Stancu Ilin, Constantin Hârlav. București, Univers Enciclopedic, 2002. Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, colecția „Opere fundamentale”.
Caragiale, Teatru = Caragiale, I.L. Opere. I. Teatru. Ediție critică de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin. București, ESPLA, 1959.
Călinescu = Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu. Iași, Editura Junimea, 1977. [Col.] Eminesciana, [nr.] 5.
Când și unde = Onea, Octavian. Când și unde s-au întâlnit întâi Caragiale și Eminescu?. În: „Convorbiri literare”, anul CXLVIII, nr. 7 (223), Iulie 2014, pp. 111-118.
Cioculescu, Caragialiana = Cioculescu, Șerban. Detractorii lui Caragiale. 1935. În: Cioculescu, Șerban. Viața lui I.L. Caragiale. Caragialiana. București, Editura Eminescu, 1977.
Cioculescu, I.L. Caragiale = Cioculescu, Șerban. Viața lui I.L. Caragiale. București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1940.
Corespondența Hasdeu – Iulia = Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. Documente și manuscrise literare. Vol. III. Corespondența B.P. Hasdeu – Iulia Hasdeu. Ediție publicată, adnotată și comentată de Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu. București, Editura Academiei, 1976.
Dicț. = Academia RS România – Institutul de Lingvistică, Istorie Literară și Folclor al Universității „Al. I. Cuza”, Iași. Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900. București, Editura Academiei, 1979.
Duiliu = Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori (1884-1913). Cuvânt de introducere și însemnări de Emanoil Bucuța. București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1937.
Georgescu = Georgescu, N. Eminescu și editorii săi. Vol. I. București, Editura Floare albastră, 2000.
Guvernele = Neagoe, Stelian. Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995. București, Editura Machiavelli, 1995.
Ibrăileanu = Ibrăileanu, G. Mihai Eminescu – studii și articole. Ediție îngrijită, prefață, note și bibliografie de Mihai Drăgan. Iași, Editura Junimea, 1974. [Col.] Eminesciana, [nr.] 2.
Iosifescu = Iosifescu, Silvian. Caragiale. București, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, 1951. [Col.] Studii critice.
Însemnări, I, II (sau Îns., I, II) = Maiorescu, Titu. Însemnări zilnice. Introducere, note, facsimile și portrete de I. Rădulescu-Pogoneanu. I (1855-1880). București, Editura Librăriei Socec, [1936]; II (1881-1886), [1939].
Însemnări, III (sau Îns., III) = Maiorescu, Titu. Însemnări zilnice. Introducere și note de I. Rădulescu-Pogoneanu, III (1887-1891), [1943].
Manolescu, Istoria = Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române – cinci secole de literatură. Pitești, Paralela 45, 2008.
Massoff, III = Massoff, Ioan. Teatrul românesc. Privire istorică. Vol. III. Teatrul din București în perioada 1877-1901. București, Editura pentru Literatură, 1969.
Menodrama Hasdeu – Caragiale = Onea, Octavian. Menodrama Hasdeu – Caragiale. A. De la Societatea „Românismul” la ratarea premiului academic (I). În: „Revista nouă”, anul XI, nr. 2 (81) / 2014, pp. 25-29; nr. 3 (82) / 2014, pp. 87-89.
Opere, I (sau Op., I) = Caragiale, I.L. Opere. I. Proză literară. Ediție îngrijită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion. București, Univers Enciclopedic, 2000. Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, colecția „Opere fundamentale”.
Opere, III = Caragiale, I.L. Opere. III. Publicistică. Ediție îngrijită de Stancu Ilin, Constantin Hârlav; prefață de Eugen Simion. Ed. idem, 2001.
Opere, III B (sau Op., III B) = Caragiale, I.L. Opere. III. Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri. Ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion. București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2011. Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, colecția „Opere fundamentale”.
Perpessicius = Perpessicius. Introducere. În: M. Eminescu. Opere. I. Poezii tipărite în timpul vieții. Introducere, Note și variante, Anexe. Ediție critică îngrijită de Perpessicius. București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939. Ediție anastatică. București, Editura Vestala, Editura Alutus-D, 1994.
Ploiești, urbea Scrisorii = Onea, Octavian. Au fost Ploieștii urbea „Scrisorii pierdute”? Conferință ținută (scurt, stimabile, scurt!) la Prefectura județului Prahova, Marți, 30 Ianuarie 2007, la douăsprece trecute fix. Ploiești, Editura Premier, 2008.
Teatru = Caragiale, I.L. Teatru. Prefață de Titu Maiorescu. București, Editura Librăriei Socecu, 1889.
Vianu, Istoria = Cioculescu, Șerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor. Istoria literaturii române moderne. I. București, Casa Școalelor, 1944.