Biblio Polis - Vol. 57 (2015) Nr. 2  
ARHIVA  
IMPRESII DE LECTURĂ / IMPRESSIONS / O ПРОЧИТАННОМ
Vitalie RĂILEANU
Nicolae Esinencu între ariditate și sugestie

NICOLAE ESINENCU 
ÎNTRE ARIDITATE ȘI SUGESTIE

Azi personalitate marcantă în literatura, teatrul și cinematografia din Republica Moldova, Nicolae Esinencu a trecut – de-a lungul deceniilor – toate cele trei etape ale cunoașterii și recunoașterii valorii artistice originale, sfidătoare a gustului comun, obișnuit. În prima etapă cititorii neavizați, nu o dată și criticii de specialitate, rămân oarecum descumpăniți: ce-o mai fi și asta! În cea de-a doua pare să-și vină în fire: dar este totuși ceva! În a treia: și cum de n-am priceput cât de mult și cât de multe ne spune poetul (prozatorul, dramaturgul, scenaristul)!?

Ar fi suficient să amintim aici reacția totalmente inadecvată a acelora care strângeau din umeri: cine nu poate împerechea cuvinte ca „Bob – / glob” sau „Toamnă – / doamnă”, cu care se părea că ne zădăra Esinencu în 1974 în cartea Dealuri?

Desigur, toți pot. Însă numai Nicolae Esinencu a făcut așa ceva, încă înainte de 1974, dând un impuls puternic miniaturii poetice de la noi, acestei specii literare de o concentrare maximă, de obicei, cu conținut filozofic.

În cartea Copilul teribil (1979) N. Esinencu a procedat într-un alt mod surprinzător: a abordat poezia cu subiect. Față de miniaturile de felul celor citate, operele sale noi păreau de-a dreptul kilometrice, parabolele sale pline de sens având expoziție, acțiune (în limita permisă de… poezie), punct culminant, iar uneori – și deznodământ. Am zis „uneori”, deoarece talentul cu totul neordinar al poetului își permitea să ne lase cu gura căscată: da mai imaginați-vă de aici încolo voi, cititorii, ce ar putea urma…

Ne-am referit succint la unele particularități întru câtva stranii ale poetului, deoarece ne propunem să vorbim în continuare despre cartea sa de poezie Disciplină mondială (ART & X, Chișinău, 1995), care poate să li se pară unora o altă tentativă a scriitorului de a ne zădărî. Chipurile, ce ne spune el nou, neștiut sau neînțeles de noi până acum? Și încă: unde i-s imaginile, rimele, răsturnările de situație? Și încă: exerciții de-acestea n-am văzut noi!?

Ce-i drept nu-i minciună, și autorul trebuie avertizat că pe ici-acolo ne oferă prilejul de a-l considera neserios ori, în cel mai bun caz, superficial. Extremistul din poezia omonimă știți ce face? „Doarme pe marginea pământului / În căciulă, pufoaică, bocanci / Și cu spatele la soție.” Dă-o încolo, îți vine să zici, nu găsește autorul un titlu pe potriva situației evocate, nu intuiește el o altă semnificație etică a ciudățeniilor insului?

Am transcrie și alte poezii în care Nicolae Esinencu pare să ne provoace, însă ne dă târcoale teama că ne putem pomeni printre cititorii care se opresc în prima etapă a cunoașterii și recunoașterii valorii artistice, consemnată de noi adineauri. De aceea, trecem la titlul cărții. De ce Disciplină mondială? Autorul ne propune pur și simplu încă un titlu surprinzător și incitant? Este și câte ceva „mondial” în cartea supusă investigației. De exemplu: „Pământul e o bombă. / Săriți, / Dă-o naibii de parașută.” Sau: „Mi se pare, cam stau degeaba / La colțul ăsta de stradă – / Secolul XXI / N-o să treacă pe aici.” Sunt avertismente prea directe, expuse arid, însă deloc neglijabile în context… mondial.

Mai aproape de esența titlului cărții se află unele miniaturi ca Intercontinentală („Pe o piață continentală / Două fete intercontinentale, / Cu doi sâni intercontinentali, / Vând două bombe intercontinentale”), dacă – bineînțeles – bombele sunt ceilalți doi sâni ai celor două fete, și facem asociația cu starea de lucruri când și bombele autentice (nu numai… sânii) au devenit obiecte de vânzare și, respectiv, cumpărare.

Totuși, disciplină mondială – în adevăr mondială! – vom avea numai atunci, ne spune poetul, când vom pune la punct monstrul care tulbură – de secole – ordinea și pacea pe glob. Dar să citim împreună: „Am văzut un străin / Bătând un rus / Cu bomba-n cap: / De unde ai luat-o? / De ce o porți cu tine? / Unde vrei s-o arunci?...” Și încă: „Pentru ce-ți trebuie / Să-ți mărești hotarele? / Pentru ce-ți trebuie / Să unești popoarele? / Iar vrei Uniune Sovietică? / Iar să umblăm / Cu căciulă de petică?”

Prea publicistic discursul? Prea aridă expresia? Prea vădită intenția? Poate. Dar să nu ne scape cumva esențialul: Nicolae Esinencu ne face atenți și, mai mult, conștienți de necesitatea luptei – intelectuale, desigur, – împotriva sursei răului. Că a inventat o situație neobișnuită, a recurs la interogații și exclamații, în final – și la un îndemn, mai puțin direct („De ce nu ari?/ De ce nu sameni? / Iar eu să muncesc / Și tu să cânți / La balalaică?!”), e treaba lui. Mijloacele și procedeele sunt de când lumea personale și nu contează decât în măsura în care îi ajută scriitorului să-și realizeze intenția de creație. „Europa – umblă în cârje. / Asia – se târâie pe brânci. / Africa – se caută prin pustiu. / Australia se scaldă. / Oceania – se dă cu capul de maluri. / Antarctica – pregătește potopul” este o altă expresie tipic esinenciană, aridă ca scriitură, constatativă ca procedeu, dar principalul e că prin definițiile continentelor sub aspectul urmărit de scriitor, acesta ne arată ca în palmă catastrofa care ne amenință cu adevărat și în prezent.

Poet „mondial” în sensul tematicii abordate și în alte opere, preocupat de „disciplina mondială”, Nicolae Esinencu are conștiința necesității de a se face ordine, deci tot disciplină, mai întâi la noi acasă. Or, dacă în depistarea momentelor, situațiilor, episoadelor „mondiale” și „intercontinentale” ar putea avea pe undeva vreun concurent, în dezvăluirea dezordinii, morale înainte de toate, din propria noastră casă el dovedește o imaginație debordantă, o efervescență creatoare întâlnită prea rar în literatura din Republica Moldova, un curaj deosebit, cu atât mai prețios, cu cât nu toți conaționalii noștri sunt pe deplin conștienți de adevărurile depistate de autor în realitatea imediată. Poetul ne face atenți la esența nedorită, dar permanentă totuși, a ospitalității proverbiale care ne-a jucat festa de atâtea ori și în chip atât de groaznic. În acest scop, el închipuie situații insolite, coboară (sau poate totuși urcă!) la vocabularul și limbajul oamenilor noștri naivi, creduli și atât de buni, încât devin până la urmă ne-buni. Drept că, nedorind să se lase în urma postmoderniștilor locali, folosește și el din gros cuvinte indecente. Nu suntem un adept al întrebuințării acestora în poezia care tinde să fie totuși o sărbătoare sufletească, dar adevărul rămâne adevăr, chiar dacă ne supără. „Să vezi și să nu crezi: / Dușmanul se pișă / În capul moldoveanului / Și moldoveanul cântă.”

Ori poate nu vă recunoașteți în atare opere, dragi cititori?

Poate ne apărăm toți și întotdeauna demnitatea și verticalitatea spirituală? Luăm cu toții atitudine cuvenită față de politicienii care manifestă mai multă grijă de „oaspeți” decât de noi, băștinașii? Știm să ne alegem „oaspeții” sau cel puțin să-i tratăm după merite?

Chiar de-ar fi așa, Nicolae Esinencu ne spune ceea ce simte și înțelege. Ironizând pe seama obiceiului nostru – bun, s-ar părea, – de a-i întâlni „cu pâine și sare” pe toți și întotdeauna, poetul mai și râde de noi, îndemnându-ne cu un sarcasm propriu manierei sale artistice: „Închinați-vă în fața lui, oameni buni, / Scoateți-i încălțămintea, / S-o fi opărit la picioare… / Faceți-i umbră. / Faceți-i răcoare. / Dați-i o pernă mai moale. / Să fie liniște că vrea să vorbească. / Vorbească, dar vreau să vă amintesc: – / Ați uitat să-i scoateți pantalonii / Și să-i suflați într-un loc.” Polemic? Evident. Obraznic? Poate. Dar nici situația imaginată de scriitor, nici atmosfera creată de acesta în jurul ei, nici energia spirituală a comunicării artistice nu se pierd cât timp autorul ne spune cel puțin să nu fim așa cum ne prezintă el.

Concludentă este în aceeași ordine de idei poezia Moldoveanul. Despre acela care „cum vede pe undeva un jug, / Vâră capul”. Încercați să vă recunoașteți. „Ce stai, îl întrebi, / cu capul în jug? / Poate, zice, îmi anină cineva / Un car din urmă.” Așteptarea moldoveanului, în acest sens, nu este nici azi zadarnică: „De obicei, se găsește cineva care / Îi anină un car din urmă.”

Oricine orice ar spune, Nicolae Esinencu își face datoria de cetățean și de poet: să nu zicem că nu ne-a spus cât de servili suntem și cât de aserviți unor „oaspeți” care nu numai un car ne-au pus să ducem. Iar dacă nu unul sau mai multe care, altceva ne-au pricinuit, și nu numai pe la 1812, ba chiar nu numai pe la 1940. Dar să cuvânteze poetul: „Rusul stă tolănit pe cuptor / Și tot se gândește: / Oare când o să vină moldoveanul / Să mai facă focul în cuptor? / Moldoveanul tremură de frig afară / Și tot se gândește: / Oare când o să coboare rusul, / Să mă mai urc și eu pe cuptor?”

Că în realitatea empirică nu este exact așa? Dar nu cumva așteptați ca întâi să se întâmple așa și abia după aceea să se scrie? Poetul ne propune o situație a cărei semnificație urmează s-o intuim și s-o conștientizăm. Pentru fiecare om poezia există pe atât pe cât el o acceptă sincer și dorește, pentru început, s-o pătrundă. Iar dorind acest lucru, orice imagine, oricât de insolită, se învrednicește de o înțelegere. Pornești de la datele operei paradoxale la prima vedere, dar ajungi la nedorința „oaspeților” de a ne onora limba sau măcar de a ne lăsa s-o numim cu numele ei corect și să ne-o vorbim nestingherit.

Dar… o fi fiind poate prea multă politică? Nu, este elementul politic, acela care, alături de elementul etic, peisagistic etc., n-a fost niciodată străin de artă. Poezia la care ne-am referit la urmă nu este numai o stare de lucruri, ci și una de spirit, ambele dominate de atitudinea autorului, care ni se transmite neapărat și nouă, cititorilor. Chiar dacă nu suntem de acord cu scriitorul, putem polemiza cu el, putem încerca să-l convingem – în alte opere literare, dar mai cu seamă în realitatea vie – că nu suntem așa, deci oricum avem a contribui la îndreptarea lucrurilor. Și oricum poetul are dreptate.

Este așa cum scrie N. Esinencu sau nu e chiar așa, dar poezia Sfătoșii nu poate să nu ne pună pe gânduri. Aici Nicolae Esinencu duce la sfârșitul ei logic o stare de… atmosferă, creată în anii din urmă, când moldovenilor li se spune: „Dacă nu-i tragi la timp / Găgăuzului cu măciuca în cap, / Găgăuzul o să-ți tragă / Cu măciuca în cap”, iar găgăuzilor – că „dacă nu-i dai moldoveanului / La timp cu măciuca-n cap, / Moldoveanul o să-ți dea / Cu măciuca în cap.” Și unul, și celălalt stau încordați, în așteptare. Dezbinul sufletesc dintre oameni de diferite etnii e surprins într-un dialog indirect, mediat de un personaj aparte, și este exprimat fără preocupări speciale de ordin prozodic. Aici ne vedem obligați să spunem că sub aspectul măiestriei propriu-zis artistice Nicolae Esinencu poate fi caracterizat ca scriitor în ale cărui opere nu se vede efortul, nu se simte strădania: totul curge de la sine, inspirat și întipăritor. Ca în excelenta filipică Șobolanii, îndreptată împotriva unui șef de partid, care odinioară afirma că în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău se adunaseră câțiva șobolani… Poate e unica operă în care cuvintele indecente au o anumită motivare, întreaga poezie fiind o răbufnire cu greu controlabilă a omului ofensat profund, o înjurătură, dacă nu chiar un blestem.

De diferitele probleme ale vieții Nicolae Esinencu se apropie privindu-le din diferite părți și sub la fel de diferite unghiuri. În Recunoașterea, de exemplu, el evocă o stare generală cu atât mai periculoasă, cu cât concetățenii lași continuă să ne (și: să se) mintă că în realitate n-ar fi chiar așa. „Ce ne facem noi / Cei care nu ne căutăm / Și dacă ne căutăm, / Nu ne găsim, / Și dacă ne găsim, / Nu ne recunoaștem?...” Ușor negăm adevărul crunt, scos de scriitor în pagina de carte, mai greu e să învingem starea de răzlețire și să ajungem odată uniți, după cum îi stă bine unui neam, unuia latin, înconjurat de slavi.

În alte miniaturi Nicolae Esinencu ironizează, persiflează, râde sarcastic de realitatea făurită de noi și, desigur, ne ia pe noi în bășcălie, ba imaginându-și statul ca pe o „capră”, în jurul ei înghesuindu-se „cu căldări în mână” toți doritorii de a o mulge, ba făcându-ne să vedem – acesta e cuvântul! – scara din poezia omonimă, în care puterea plasticizatoare a scriitorului este de invidiat, Președintele statului fiind prezentat ca unul „călărind” miniștrii, aceștia din urmă „călărind” poporul, după care urmează – o adevărată și profundă ca sens poantă! – interogația retorică: „De ce poporul nu are pe cine / Călări?”

Nu insistăm asupra altor poezii angajate (în sensul pozitiv al termenului), dar este în cartea Disciplină mondială o lucrare cu totul deosebită, intitulată Veșnicie. Pornind de la un fapt absolut concret (mama unui confrate de condei era fără un picior), Esinencu face asociația între ea și poporul moldovean din stânga Prutului, rupt de matcă: „Mama mea e c-un picior – / Un popor cu un picior…”

Odată găsită situația generatoare prin sine însăși de sensuri și semnificații, se cam încheie vorba despre măiestria artistică, restul fiind treaba meseriașului: „Doare, mamă, doare, frate. / Să ne ținem strâns de coate”, „Fraților, să stăm grămadă / Să ne știm, toți să ne vadă…” etc.

Cartea include și versuri cu tematică propriu-zis etică, după cum se vede și din acest crochiu de toată frumusețea: „Mături frunzele / Și le vâri în sac. / Arunci sacul în mașină / Și te urci la volan./ Conduci mașina în afara orașului / Și arunci frunzele la gunoi. / Dragule, printre frunze / Era și o frunză din viața ta.” Poetul ne sugerează să intuim în faptele naturii „semne” sau înțelesuri care se referă și la noi, oamenii, muritori poate altfel, dar totuși… În atare poezii Nicolae Esinencu creează o atmosferă densă, propice dezvăluirii gândului autoricesc, fără ca acesta să necesite o explicitare sau cel puțin o subliniere. „Am întâlnit femeia de demult. / Ninge, îmi spune. / Ninge, îi spun. / Plouă, îmi spune. / Plouă, îi spun. / Bate vântul, îmi spune. / Bate vântul, îi spun” – care altă, mai dureroasă, îndepărtare a omului de om ar putea influența în mod purificator cititorul care înțelege de ce titlul miniaturii transcrise este Frig? Nicolae Esinencu este sugestiv, obligându-ne să simțim și să înțelegem, prin descifrarea subtextului, ceva mai mult, ceva esențial în microparabolele sale atât de simple la prima vedere sau lectură.

Uneori chiar modalitatea de a încheia discursul liric al personajului (liric și el) adeverește talentul, originalitatea și vigoarea poetului, ca în acest Imn: „Vrei – te duc în brațe. / Vrei – te duc pe umeri. / Vrei – te duc pe palme / Deasupra capului. / Dacă vorbesc prostii, / Poți să-mi astupi gura / Cu gura.” Serios în planul din față al expresiei, grav chiar, poetul este mai curând un ghidușar prin finalul imprevizibil al crochiului Decapitare: „Soția m-a decapitat / Și-mi poartă capul / În poșetă. // Ca să nu mă decapiteze, îmi zice, / Altă femeie.” Sau al celui intitulat Prizonier: „Accept doar un fel / De prizonierat – / Între picioarele femeii.”

Dar nu e numai ghidușar. Integrarea despre care se vorbește curent e necesară și bună, însă a trebuit să vină poetul să ne spună ceea ce ne scapă, de obicei, din vedere: că avem nevoie de o integrare spirituală totală, unica valabilă, ca aceea pe care o preconizează Esinencu între bărbat și femeia iubită: „Să pătrunzi / Fundamental / În visul / Femeii.”

Alteori elementul grav al comunicării se împletește organic și natural cu cel tragic, formând un întreg univers de trăiri contradictorii, cu atât mai veridic și mai întipăritor, în pofida scriiturii aride la prima vedere: „Soția vecinului cântă / Și se uită la mine./ Soția vecinului vorbește / Și se uită la mine. / Soția vecinului își îngroapă bărbatul / Și se uită la mine.”

Banale la o lectură din fugă și neserioasă, constatări aride din punctul de vedere al estetului „fin”, miniaturile esinenciene dezvăluie dezastrul acolo unde ochiul și mintea omului comun văd, poate, o înnoire și o îmbunătățire a vieții. Am zis „dezastrul”, deoarece anume așa este intitulat crochiul care urmează: „Cu palma / Cozoroc la ochi / Caut prin ograda părintească / Casa părintească.”

Apoi alte și alte poezii tăinuiesc o adâncime a gândirii și o suplețe a expresiei, care ne determină să avertizăm cititorii să nu se lase induși în eroare de caracterul arid al textelor, de formula constatativă a operelor scriitorului. Să-și pună în funcție antenele sufletului și ale minții, ca să „prindă” sensul profund al parabolelor închipuite de poet. Să nu se oprească în prima etapă a cunoașterii și recunoașterii valorii artistice, consemnată – repetăm – adineauri, deoarece Nicolae Esinencu numai la prima vedere ne șochează, pe când în subtextul miniaturilor mustind de sugestie el ne spune mult și multe.

Vitalie RĂILEANU,
critic literar