Biblio Polis - Vol. 57 (2015) Nr. 2  
ARHIVA  
PROCESUL LITERAR CONTEMPORAN / THE CONTEMPORARY LITERATURE PROCESS / СОВРЕМЕННЫЙ ЛИТЕРАТУРНЫЙ ПРОЦЕСС
Vitalie RĂILEANU
Un panoramic al aparițiilor editoriale (V)

UN PANORAMIC 
AL APARIȚIILOR EDITORIALE (V)

Sensibilitatea poeziei lui Ion Vatamanu1

Satisfacția noastră rezidă în speranța că volumul de față va cataliza un schimb de vederi, iar studiile, cronicile, referințele, bibliografia selectivă, catalogul adnotat vor trece filtrul cunoștinței cititorului cult din acest început de mileniu trei.

Istoria literaturii basarabene atestă câțiva poeți considerați creatori de limbaj. Printre aceștia îl putem plasa, fără a avea rezerve, pe scriitorul Ion Vatamanu în creația căruia nu există spații vide, iar opera sa poetică cuprinde tipare obișnuite, numai aparent, dar și ieșiri excepționale din aceste tipare, care redau moduri de simțire și expresii originale. În expresia poetică a lui Ion Vatamanu regăsim vinele adevăratei poezii care viază prin proprii însușiri: ,,M-ar lecui o iarbă, / o verde iarbă... / Aș împărți cu ea din oboseli / și i-aș lăsa tăcerile ce m-au cuprins – / un cârd pe-un șes întins... / M-ar lecui prea poate / un câmp / și-o margine de noapte, / de care m-aș găti, / presupunând pe zare, / ce taină vine asupra mea / pe-ntunecare... / I-aș da și ei / din oboseala mea, / să se aprindă-n / întuneric / lumina pe o stea...” (Remediu).

Știind că mai mulți critici și istorici literari îl situează pe Nichita Stănescu printre cei mai de seamă exponenți ai lirismului românesc, noi vom îndrăzni cu împăcata conștiință a-l așeza pe Ion Vatamanu, bucovineanul Ion Vatamanu, alături de Îngerul blond, pe care îl continuă sufletește, cu puteri spirituale și artistice proprii, destul de originale și de proaspete, ce exclud din capul locului orice epigonism. De altfel, se mai întâmplă și în miraculosul nostru lirism de azi (Mihai Cimpoi) o înceată, dar sigură reașezare a valorilor, încât poeți care cu numai zece ani înainte ocupau liniștiți locuri eterne, astăzi se văd, fără prea multă zarvă, mișcați, clintiți din fotoliile comode de către scriitori-personalități mai grav și mai profund original formate, așa cum e cazul Ion Vatamanu.

Dacă am dori să intrăm dintr-odată în miezul poeziei lui Ion Vatamanu, definind-o scolastic prin genul proxim și diferența specifică, că cităm din ciclul atât de mult al pământului aceste versuri: ,,E rănit cuvântul nostru, / Paseri roșii beau în sânge / Lacrimi pentru cine naște / Un popor de-a nu se stinge. // Soarele în astă țară / La apus în noi apune, / Într-un râu ce întretaie, / Păstoriile străbune. // Lacomi nu ne știe veacul / N-am râvnit averi streine, – / De ce plânge limba noastră / Cu silaba-n mărăcine? // De ce aspră-i fața noastră / Și zâmbim prin cicatrice, – / Înapoi ne-aruncă timpul / Într-un grâu fără de spice. // Doamne, te-am rugat destul, / Văd că uiți de ruga sfântă, / Toată umbra ce-i pe lume / Peste mine e răsfrântă. // Mii de ani aștept lumina / ce-ai promis-o creștinește, / Dar și azi o mai ascunzi / de pământul ce-o dorește. // Sufletul mi-i răscolit / Și ni-i leac și n-am ce-i face, / Și-s păstor, și mioriței / Iarba asta nu-i mai place...”

Aceasta-i originalitatea incontestabilă a poetului iremediabil, printre nesemeni ale căror vorbe-versuri și gesturi par și ele lipsite de semnificație, iată atmosfera adevăratei Poezii. În sensul cel mai grav al expresiei, Ion Vatamanu pretinde la o altă comunicare cu poezia. Spiritul liric, dar și contestatar sau chiar protestatar, nu afectează, în textele sale programatice, un cult cvasireal al artei: ,,De ce mă lauzi, de parcă-ai vrea să pedepsești o pâine / Cu ce n-ai auzit, nici nu cunoști, da-ți pare / C-ar fi putut dospi pe chipul meu sau amăgi un mâine? / Cum poți să rupi o coajă din ceea ce-ți năzare? // Cum poți striga? E rușinos și nu se poate / Vorbi de rău un măr făr’ a-i gusta mustirea, / De parcă-mi zici de naștere pe la-nceput de moarte / Sau îmi înșeli banal și taina, și iubirea? // De ce nu poți intra? Doar ușa mea-i deschisă, / Atât doar că-ncep din prag suflare caldă, – / Te uită: o pâine e pe masă și-ncă nu-i cuprinsă / De-a tale vorbe seci și lauda-ți n-o scaldă, // În ape lipicioase de noțiuni greșite / Sau în sudori uscate, sleite pe la gură, – / Eu nu-nțeleg de ce îmi amintești cuvinte, / Ce-mi sună-n conștiință cum sun-o-mpușcătură? // Și eu tresar din somn, de parcă-i condamnată / Și viața mea, odihna, suflarea mea, credința, – / Pe-o parte, da, e lauda. Dar ce-i pe ceealaltă, / Când c-o plămadă falsă îmi pedepsești ființa?” (Poetul nu cere laudă).

Nicio ironie nu introduce un factor de eroziune în solida venerație cu care poetul înconjoară poezia sa, căci el se identifică cu ea, într-o comuniune care precizează o primă și esențială identitate a poemului. ,,Sufletul poetului se tulbură chiar și la mari depărtări de locul durerii și al bucuriei”, menționa Ion Vatamanu într-un eseu al său, semnat prin anii nouăzeci al unui secol răzvrătit. Și, tot astfel, folosind cuvinte testamentare, într-un alt poem: ,,Există o stea, a noastră, aici, / O lacrimă-n desfacerea florii, – / Fratele meu, eu nu ți-s dușman / Iată ce vor scriitorii... // Dacă mai pierdem si ultimul port, / Acela matern în delta culorii, – / Fratele meu, cu morții nu merg – / Iată ce vor scriitorii... // Un grai să nu tacă, al nostru, aici, / Trezește-l în suflul viorii, – / Fratele meu, deșteaptă-ți copiii – / Iată ce vor scriitorii... // Pământul, izvorul își roagă stăpânul, / Întoarcerea lui la dorite podgorii, / Fratele meu, îți cer demnitate – / Iată ce vor scriitorii...”

Desigur, expresia unei asemenea fervori nu reprezintă un proces de itelecțiune, ci unul de devoțiune patetică. Dar, dacă poetul se regăsește într-o reuniune consubstanțială cu poezia, aceasta din urmă ne apare – în alte formule ale lui Ion Vatamanu – derivând dintr-o exterioritate sau o interioritate, obținută doar, printr-o sensibilitate particulară, de poet. Într-o asemenea formulare – mai puțin exaltată – poemul este identificat cu o putere captată din afară (sau din el) de antenele poetului: ,,Dacă ți-i greu, dacă te surpă, dacă te frânge, / Aprinde luminile tale și pornește la drum, / Numaidecât va bate inima ta și va-ntreba sângele / Cine te surpă, cine te frânge, de ce ți-i greu și cum? […] Nu-nceta călătoria ta lungă și nesfârșită, / Drumețule pornit peste spații, vremi și idei, / Nu te lăsa ademenit și trădat de vreo ispită / Care te-ar desființa, te-ar adoarme în plăcerile ei” (Dacă ți-i greu). Tocmai pentru că există o asemenea putere, poezia nu poate fi îngrădită prin limite sau frontiere impuse înainte de captarea ei. Asemenea granițe preconcepute implică o tabulatură de legi, un corp doctrinar sau o artă poetică codificată pe care spiritul liric le refuză. În același context am putea apela și la constatarea acad. Mihai Cimpoi: ,,Poetul (Ion Vatamanu, n.n.) stă între clipe, le vede și le radiografiază, înlăturându-le și inserându-le în poem conform logicii trăirii imediate, a amintirii și asocierii în lanț și în serie. Cuvintele de cretă se pot lumina deodată cu o luminescență de magneziu. Ternul, cenușiul sclipește într-un reflex al visului însușși capătă semnificație.”

Deși se afirmă nu o dată că poemul în sine este unica certitudine, această evidență nu aparține cugetului, ci ființei. Certitudinea nu e rațională; ea înseamnă participare totală: ,,Întrebați poeții de fericirea lor, / Întrebați chiar astăzi, mă-ntrebați pe mine, / Mă-ntrebați acum, că după asta mor, – / Pustie vorba voastră în sărbători de mâine...// Întrebați talentul de fericirea lui, / Întrebați chiar astăzi, făr-de complimente, / Vorbe sunt destule, dar vorbire nu-i, – / Și-un leu sfârșește prada tot cu... complimente” (Mărturii și pedeapsă).

Limbajul poetic vatamanian articulează simultan subiectul și obiectul, instituie perechi de echivalențe între imaginile lumii și mecanismele producerii-receptării. Limbajul devenit subiect al discursului e întors spre refren, astfel are loc o exhumare arheologică a stării poetului. Poezia lui Ion Vatamanu exprimă metaforic-simbolic și metonimic trecerea de la referențial la poet, prin operații de translație sau conversiune. Codul poetic se constituie din conlucrarea axelor – limbaj (ca expresie) șlume (ca viziune) printr-o retorică a simbolizării, dar și printr-o formație psihologică și filosofică. Dar există, cum am demonstrat, câteva puncte ferme, pe care s-a constituit edificiul artei poetice vatamaniene. Astfel, este axarea poeticului pe omenesc. Ferindu-se de reducțiile vulgarizatoare, dar și de teoretizările prea savante, Ion Vatamanu nu psihologizează poeticul, dar nici nu-l circumscrie prin formule metafizice. Omenescul poeziei ne este doar vechiul conținut al poeticilor clasice, dar nici nu reprezintă expresia unui umanism clasicist. De altfel, criteriul după care pot fi judecate valențele umane ale poeziei sale este consubstanțialitatea sa cu lumea. În aceasta rezidă, după Ion Vatamanu, secretul poeziei: ,,De parcă-am înmulțit în ochi / Neliniști la un suflet bun, – / Neavând propuneri mai de soi / Eu arta inimii propun. // Și-o albie ce-n țărmul ei / Trăiri petrece în nisip, – / Sortit mi-i nimbul unui foc, / Ce-n versuri zilnic îl risip” (Mărturisire).

Tipică pentru gândirea lui Ion Vatamanu este expresia: ,,Poezia se prezintă ca o necesitate permanentă, ca un fel de a fi, iar în unele momente ca un imperativ.” O asemenea gândire recurge la experiența omului nu pentru a descoperi un nisus al poeziei, ci pentru a vedea în ea o simplă proiecție a afectelor ca în obișnuitele formule ale unei arte poetice romantice. Un a fi al poetului și nu o simțire a sa justifică trecerea la existența concret-cotidiană în cea sărbătoricească a poeziei. Desigur, atunci când trebuie făcute anumite determinări, fie ale poeticului în sine, fie ale relației dintre poezie și lumea reală, acestea sunt găsite tot prin implicare planului existențial. Poezia îi apare, astfel, lui Ion Vatamanu antropomorfismdialog cu timpulîntruchipare dezirativă. O singură determinare găsește la poetul nostru un refuz categoric: acela al poeziei ca versificare a unor evenimente nereale. Poezia își are rădăcinile – ontice am putea spune – în ființa omului.

Coordonatele mari ale poeziei lui Ion Vatamanu derivă din sau sunt în relație cu această finalitate a poeticului. Dar poetul este un umanist, un om al științei care include în sfera poeticului mai multe decât îi dictează fervoarea unică a poeziei. Am văzut că realul, viața, umanul sunt implicate la diferite niveluri în procesul creației, în acela al receptării sau chiar în structura poeziei. Aceasta e asimptotică la realitate. Tema este viața cu tendințele ei contradictorii. Ea ridică particularul la universalitate.

Meditațiile lui Ion Vatamanu asupra poeziei revin adeseori asupra temei cuvântului, a limbajului poetic. Am demonstrat că, printre formulele cele mai frecvent utilizate de poet pentru a defini poezia, acea de caz particular al limbajului sau al limbii, este una dintre cele mai caracteristice. Limbajul poetic fiind o specie a limbii, el are unele trăsături comune cu structurile lingvistice. În primul capitol al monografiei noastre, vorbind despre limbajul particular al poeziei, am demonstrat că în creația lui Ion Vatamanu acesta există ca un sistem verbal complex, având rolul de a mijloci comunicarea între un subiect emițător și un subiect receptor. Însă, acestea nu sunt decât determinări cu totul generale care înglobează limbajul poetic în sistematica mai generală a limbajului comun. Ceea ce face cuvântul poetic este ipostaza sa revelatoare, care însă nu își are sursa doar în verb.

Poezia – și aceasta este una dintre funcțiile ei – înnoiește cuvintele. Acestea nu sunt în afara poetului, ele fac parte integrantă din el. Poetul se definește, în acest sens, cu un mânuitor de cuvinte. Verbul se prezintă, de altfel, ca un element de ordin în realitatea haotică a faptelor. La începutul poeziei este cuvântul, și poetul însuși nu este decât verb întrupat. Și, iată, o confesiune semnificativă a poetului Ion Vatamanu: „Un pic de ordine am urmărit și eu să obțin prin cuvinte, în această lume așa de ușor furată de haos, propriu-zis nu o ordine, ci un sistem verbal de ordine care să reconforteze prin stimulentul estetic ce-i oferă și prin ideile umane promovate în cei 50 de ani de trudă literară.”

ars poetica orfică se profilează, cea a verbului care ucide sau mântuiește poezia. Poezia ucide cuvintele pentru a le da o viață nouă. Cuvintele nelegate într-o viziune poetică constituie antipoezia, iar orfismul poeziei constă într-o învestitură particulară a poeziei de a face să vezi ceea ce nu se vede, să auzi ceea ce nu se aude. Orfismul comunică deci cu teza neîntâmplării. Astfel, trebuie să interpretăm o afirmație precum aceea că, în sine, cuvintele... nu au a face cu realitățile, lucrurile, ideile, sentimentele pe care le reprezintă. Limbajul poetic își are universul său și creează acest univers. Univers de semne, deschis, firește, înțelegerii, dar a cărui decodare nu este simplă. Redundanțși ambiguitatea sunt (ca antropomorfismul pe alt plan) defecte din care poezia își scoate unele din particularele efecte. Cât privește puritatea limbajului poetic, Ion Vatamanu nu mai face apel, desigur, la concepția abatelui Bremond, dar recunoaște virtutea inefabilului și a indefinisabilului poetic.

Oferite spre meditație / meditare îndeosebi tinerilor poeți sau celor care vor să se inițieze în poezie, reflecțiile lui Ion Vatamanu prin poezie și asupra poeziei, cu tot caracterul lor aparent disparat, se organizează într-o ars poetica cu caracter exortativ. A-i învăța pe alții cum să evite antipoezia constituie munca unui magistru. Cât magistru e poet, propedeutica lasă să se străvadă liniamentele unei pledoarii pentru propria viziune poetică.

Particularități ale poeziei și ale limbajului poetic în creația lui Valentin Roșca2

În acest spațiu cultural Valentin Roșca, scriitorul, deține un segment, prin scrierile sale desigur, destul de important pentru Istoria literaturii basarabene. Autor a 67 de cărți, puse la dispoziția cititorilor de diverse vârste, Valentin Roșca se remarcă printr-o școală aparte, românească desigur, care transpare printr-o cultură lingvistică și poetică originală, orientată în mod deosebit spre formele fixe, cum sunt sonetul, tanca și haiku. Apropo de sonetele lui Valentin Roșca, astăzi înregistrăm peste 800 de sonete publicate cărora autorul le-a conferit noi valențe la nivel de încărcătură de idei, precum și ca formulă de expresie și tehnică a versificației, fiind ca și acesta un poeta faber (M. Cimpoi), constructor de coroane, cicluri, grupaje, galerii de portrete cu note lirice sau satirice.

Poezia lui Valentin Roșca scrisă în diferite perioade ale timpului, adresându-se parcă de fiecare dată unui alt colț publicitar, dar îndeosebi celor care îl cunoșteau pentru prima oară, începătorilor întru poezie cu simțul fin pentru propedeutică, aceste opuscule adresate vădesc o coerență întemeiată pe câteva obsesii fundamentale.

Dar, înainte de toate, ce subînțelegea poetul Valentin Roșca prin poezie, prin versul scris. Într-un sens, întrebarea referitoare la esența poetului se înglobează în toată creația sa ce vorbește prin poezie și sugerează prin poezie: „Vă sunt zodierul, râvnitul: prezic, / la cerere, timp potrivit fiecărui. / Sporesc, de asemeni, speranța în spic, / negările-nrour și nourii nărui. // […] Eu sunt zodierul, râvnitul: vă-ascult / bătăile inimii clar printre stele, / fiindcă dorințele voastre demult / prea mult coincid cu dorințele mele!” (Intuiție).

Probabil acesta este unul din răspunsurile poetului nostru, un răspuns ca o formulă generală de situare a poeziei în raport cu fenomenele teoretice ale limbajului sau cu realul. Astfel, credem noi, poezia în viziunea lui Valentin Roșca apare când ca un caz particular al limbii: „Știam ce las în urmă, / știam ce iau cu mine / din prea neprihănitul, / din țarini, / vesel cuib, / jurând pe-un lac de lacrimi / că-ajuns un om de bine / cu mierea unor ziceri / în van să nu mă-mbuib. / Orașu-mi ține cald / și / mi-e secolul propice, / așijderi printre semeni / presentimentu-mi plimb. / De ce atunci așteaptă / biet sufletul / să-i pice / din lutul / limbii / vorba / cea nouă-n chip de nimb?” (Poetși în această ipostază trebuie să o substituim categoriei mai largi a comunicării, când ca o reflectare, excluzând ca atare posibilitatea de a fi o reflectare secundă, o reflectare a reflectării: „Uneori mi-i cuvântul o rană / Obrintită de bruma din crâng; / Alteori e o lacrimă vană / Pentru pâinea pe care o frâng. // Uneori șfichiuire de bici e / Și sfidare a zelului meu; / Alteori sub acerba-i cerbice / Al smereniei gâfâie zeu. // Uneori e spinos ca un vrej de / Mur în sufletul verii înfipt; / Alteori – un grăunț de nădejde / Lângă matca visatului vipt. // Uneori un mănunchi e de stranii / Cumpăniri spre un țărm neștiut; / Alteori, printre sumbre litanii – / O scânteie răsfrântă de scut” (Zicere).

În creația poetului Valentin Roșca am constatat că fenomenul exaltării caracterului eminamente verbal al poeziei introduce o determinare particulară, aceea a limbajului festiv: „Voi fi, pesemne, răsplătit odată / Nu pentru cât am scris și cum am scris, / Ci pentru puritatea strecurată / În castul chiup al fiecărui vis. // Iar până-atunci mă-ntreb umil de-mi este / Primită jertfa. Gând dogoritor. // Și m-aș simți vrăjit ca-ntr-o poveste / De-aș ști că am un singur cititor!” (Nădejde). Deci, definirea poeziei ca sărbătoare a vorbirii implică – prin metafora sărbătorii desigur – o particularitate a spațiuluiși timpului poeziei ca spațiu și timp sacru opus celor profane: „– Te-așteaptă cea mai groaznică tortură! / Mă preveni, încrâncenat, Procrust. / Poftim, alege-ți patul pe măsură, / Căci am, cum vezi, o mie… după gust. // Trecui din pat în pat, ci parcă-anume / Se potriveau exact cu trupul meu. // Înnebunit, Procrust, fugi în lume: / Sărmanul nu știa că sunt Proteu!” (Scamator).

Aceasta nu înseamnă, desigur, o sacralizare – în sensul unei mistagogii oarecare – a poeziei. E adevărat că poetul Valentin Roșca, cum e și firesc, preferă – în interpretarea acestei teme a temelor poeticii – imaginile care închipuie un cult al poeziei: „Vă rog, / un pic de liniște, / poeți! / Și voi, / fârtați arțari, / nu-atingeți vântul / cu mugurii / plesnind de sănătate! / În vârfu-aripilor / te mișcă / de la un pâlc de stele / vii/ la altul, / bărzăune, / destoinic crainic / al olimpiadei / nețărmuritei zumzăieli: / prin parcuri / își aprind / sfielnica lumină, / de candelă, / brândușele! // […] În palma mea / un bob strălucitor. / De grâu. / Un strop / de pe obrazul / marii Taine / a genezei. / Un gând / extins / la frumusețea lumii. / Un vis / redus / la spațiul / dintre pământ / și soare. / Să văd înscrise / legile mișcării / către desăvârșire / în fiecare licăr.” (Priveliști luminescente). Astfel, poezia e înfățișată ca ofrumusețe a lumii (vezi poemul de mai sus), arta poetică având într-însa ceva magic și presupunând un har pe lângă mult talent și... meșteșug deprins. Dar, fie că e reprezentată (cu ambivalența firească a poetului pendulând între extreme contrare) ca un viciu ori ca o necesitate perpetuă, poezia este adusă întotdeauna în legătura cu rosturile existenței umane. Tipice pentru gândirea poetică a lui Valentin Roșca sunt aceste versuri din poemul Mesager: „Sunt crainicul pădurilor. Transmit / Prielnice mesaje de uimire, / Când nunta în poiană e un mit: / Mireasă – floarea, bărzăunul – mire. // Îi îndrum pe toți pe-un fericit / Făgaș de adevăr și de-nnoire, / Dar sunt și eu, la rându-mi, răsplătit, / Căci au și dumnealor obraz subțire. // În clipe de răgaz mă întrețin / Cu mici ființe. Le glorific traiul / Și le-mblânzesc puțin câte puțin. // Nici nu-ntrebați de ne cunoaștem graiul: / De vorbe am mereu bagajul plin. / Un lucru numai nu pot spune: – Baiu!”

O asemenea gândire recurge la experiența poetului pentru a descoperi un nisus al poeziei, dar nu pentru a vedea în ea o simplă proiecție a afectelor ca în obișnuitele formule ale unei arte poetice (romantice de exemplu). Un a fi al poetului și nu o simțire a sa justifică trecerea din concret-cotidiană în cea firească a poeziei: „Motive n-am să fiu dezamăgit, / Din contra, jubilez: mi-e nobil rolul / Când orele se dau de-a rostogolul/ Pe-un ecuator de mine-ocârmuit. // Cu inima încerc să umplu golul / Dintre mulțimi de semeni. Sunt în drit. / Și nu vă mire că, la infinit, / Lăstunii mei spre voi își poartă stolul. // Iar tu, iubito, zăbovirea nu-mi / Lua în seamă, ci, la fel de calmă, / Menește-mpăcăciune-ntregii lumi. // Cum greu se ține-atâta cer în palmă / Și-atâta viu miracol în cuvânt, / Mă-opresc și eu pe la răscruci și cânt!” (Mărturie de credință). Desigur, atunci când trebuie făcute anumite determinări – fie ale poeticului în sine, fie ale relației dintre poezie și lumea reală – acestea sunt găsite tot prin implicarea planului existențial. Poezia îi apare, astfel, lui Valentin Roșca, autromorfism, dialog cu timpul, întruchipare dezirativă ș.a. O singură determinare găsește la poetul nostru un refuz categoric: aceea a poeziei ca versificare a trecerii timpului ca eveniment real... Poezia își are rădăcinile – ontice am putea spune – în ființa omului drag: „Pe buzele tale: o mie de faguri / Mustind de luceferi o mie de nopți / Și-un fluviu-al iubirii cu mia-i de praguri / Și-o vie a milei cu strugurii copți. // În pletele tale pământu-și răsfrânge / Năduful din brazde și mutul său rod. / Și-un soare ciudat, băjenindu-ți prin sânge, / Se vrea peste câte știm lumi voievod. // În ochii tăi vara-și dizolvă ființa / Cu slabă nădejdea scăpării pe veci, / Iar fagii își dau, prea destoinici, silința / De-a crește-adamante pe unde tu treci .// În brațele tale duioase pământul / Se leagănă-n chip de copil dolofan… // A fost mai întâi, cum se știe, cuvântul, / Atât că era, fără tine orfan!” (Totalitară). Dar ea, ființa dragă, nu este, sub niciun chip, o simplă reflectare directă a acesteia. Nici nu presupune proiecție stărilor, a proceselor, ca atare – poetul trebuie să se știe transportat din imediat!

Acest transport din imediat se impune pe mai multe planuri, reprezentând o mișcare poetică de importanță primordială în planul creației lui Valentin Roșca despre poezie – prin poezie! Nu vom identifica această mișcare ca o transcendere. Dar este în părăsirea imediatului o depășire a celor date: „O gârlă-nainte și-un râu înapoi. / Și cerul de-asupra – o șatră. / Nici punțși nici vaduri. Un veac de ostoi. / Și-o lacrimă-n zare. De piatră. // Ostatic. Dar cercul himeric: un vid. / Și-un câmp cu necoaptă culoarea. / Cu soarele-n praștie, sunt un David, / Iar biet Goliat – izolarea. // Ah, brațul meu – punte spre malul opus. / Un gest. Un fior. Un descântec. / Și cerul la numai un zâmbet redus. / Iubirea – la numai un cântec” (Învingere). Astfel, poetul nu poemitizează întâmplările. Cele întâmplate (cum ar spune Aristotel) își au istoricul lor.

Spre deosebire de formula din Poetica IX, cu privire la raportul dintre poezie și istorie, Valentin Roșca nu recurge la termenul posibililor. Poezia nu este, pur și simplu, spațiul celor întâmplate, dar nici numai al celor posibile. Astfel, poezia nu participă în mod direct, imediat, la țesătura evenimențială a lumii: „În epocă te vezi ca-n rocă / De câte-n faptă gânduri mari traduci, / Pe care-apoi urmașii le evocă / La sfatul priincios de la răscruci. // Mă las și eu momit de prea compactul / Mănunchi imprevizibil de minuni, / În stare-oricând să încunune actul / Pasional al fraților mei buni. // Spre-a fi mai lesne auzit, din tuciu-mi / Voi face tulnic, îmbătat de cer, / Să pot, frumoasă baștină, să bucium, / Vestindu-ți vara – crainic și străjer. // La limita de sus ori numai minimi, / Fluizii mei s-or suprapune, blânzi, / În roduri pentru generoase inimi, / În muzici pentr-o ploaie de izbânzi. // Cântând, exult. / Iar cât privește roca, / O las adevăraților eroi. / Destul că mulți vor zice: «La soroc a / Știut să plece bardul dintre noi!»” (Mă las momit). Distincția dintre faptul real și faptul poetic în sensul neîntâmplării celui din urmă este ușor de stabilit. Mai dificilă este aceea dintre cuvântul în vis, care trece direct în imagine, la modul senzorial și perceptiv, conjugându-se cu impulsuri motorice inhibate și, pe de altă parte, imaginea din poezie ce se străvede prin priza cuvintelor.

Poezia lui Valentin Roșca este una fără hotar, cum ar zice Gheorghe Grigurcu, nu este o statuare a celor ce există; ea nu constată, ci este întotdeauna euristică, ea este mereu o călătorie în necunoscut: „Cu vremea vorbele se umflă, / Își pierd prestigii sau asprimi, / Și, jintițite ca o juflă, / Te-mpiedică să te exprimi. // […] Vei duce numai la pieire / Cuvântul, dacă-n pleavă-l pui, / Și sfântă e descoperire / Refolosirea dreaptă-a lui” (Inflație). Observăm că în ceea ce privește limbajul, poezia (prin textul lui Valentin Roșca) își permite să iasă din tiparele obișnuite legiuite ale limbii, formând un lanț de licențe poetice.

Poezia e întotdeauna dictată de talentul autorului, dar niciodată de altul; ea trădează frumos; ea subliniază... Toate aceste ieșiri din limite, aceste depășiri ale fruntărilor realului, cuvântului, individului țin de acea mișcare poetică elementară care – în creația poetului Valentin Roșca – rezidă întransportul din imediat: „Motive n-am să fiu dezamăgit / Mâinile de scurtă-mi sunt durată / Plătesc la termen rată după rată / Cu-alesul dar ce mi s-a hărăzit // Pentru greșeli vă dau mai jos erată / Virtutea îmi conving cu câte-un mit / Din zboruri și izbânzi mi-am întocmit / Legenda care vrednică se-arată // Mă vreau pentru nepoțși strănepoți / Asemenea unei holde șoptitoare / Al muncii rod e pâinea pentru toți // Când inima-i un bulgăre de soare / Cu mult mai multă zi e pe pământ / Mă-opresc și eu pe la răscruci și cânt” (Mărturie de credință).

Așadar, coordonatele mari ale poeticii în poezia lui Valentin Roșca derivă din, sau sunt în relație deosebită cu această finalitate a poeticului exprimat în acest sonet-glosă. Poetul rămâne a fi un sincer autor care închide în sfera creației sale mai multe decât îi dictează fervoarea unică a poeziei sale. Am observat că realul, viața, umanul sunt implicate la diferite niveluri în procesul creației, în acela al receptării sau chiar în structura poeziei sale.

Aceasta e asimptotică la realitate. Tema ei este viața cu tendințele ei contradictorii. Anume ea ridică particularul la universalitate.

Lumina din Fereastra 
poemelor Zinei Bivol

Poeta Zina Bivol a venit pe masa cititorului atent cu un proaspăt volum de poeme, intitulat simptomatic Fereastra cu lentile3, prin cuprinsul căruia refuză să se racordeze tiparelor, tradiționale oferind un dulce oțiu al contemplației la marginea acestei imaginații devenite poem (Un pian dezacordat, p. 3): „Sunt un pian dezacordat. / Fiecare notă prezintă / O parte a corpului meu. / Începând cu octava mică / Și terminând cu octava mare. / Lemnul de brad / Mă împrospătează / Zi de zi / Și cele trei picioare pe care mă sprijin / Nu-mi permit să cad / Mai jos decât pământul. // Sunt un pian dezacordat, / Dar îmi place melodia / Pe care o cânți, / Începând cu: Do-rește-mă, / Re-spinge-mă, / Mi-roase-mă, / Fa-brică-mă, / So-licită-mă, / La-să-mă, / Si-mplifică-mă, / Do-boară-mă, / Apoi luam notele invers, / Până la registrul cel mai acut.”

Poeta pretinde că experiența necesită o revizuire a limitelor care, în mod firesc, îi impun cerințele unei atitudini firești atât în ceea ce privește expresia, cât și, mai des, în ceea ce privește conținutul de idei al unui legat deținător de nume (Sunt o hartă a femeii, p. 11): „Corpul meu este însăilat din hărți albe / De culoarea laptelui, unde călătorii mereu fac popas, / Aici sorb cu privirea întreg traseul / Care se construiește pe oasele mele, / Cu o vibrație de lup tânăr / Gata oricând să se arunce asupra prăzii. / Insulele mici de apă proaspătă / izvorăsc din tulpina epidemică / Întinsă pe spatele meu. / În fiecare dimineață îmi seamănă mai mult… / Doar învelișuri fără rimă alunecă pe negrul picioarelor / De sus până jos, de jos până sus, / Formând din corpurile cerești ale galaxiei mele / Cel mai luminos brâu, Calea Lactee, / Vârsta celei mai vechi stele este de 20 de ani.” O imaginație neînfrântă se poate cu greu struni în canoanele unei prozodii care îi vădește modalitatea pluriformă a expresiei.

O lecturare mai atentă a poemelor din volumul Fereastra cu lentile de Zina Bivol ar ilustra, de exemplu, ceea ce nu facem aici decât un enunț, îndrăzneața transfigurare pe care poeta o operează adesea asupra structurii versului și a rimei care se neagă de multe ori prin asonanțe, spre a-și apropia libertatea pe care o solicită ideea în efortul ei de a se desfășura nestingherită (Portretul lui iulie, p. 28): „Sub un felinar orb / Caut privirea celebră a soarelui meu tânăr și îndrăgostit / Ca să aprind toate malurile italiene / În cele mai necunoscute culori. // Acolo am început să număr până la 25 / Și m-am oprit… / Apoi mi-am brodat o rochie de vară / Și m-am aruncat în primul voal de mireasă. // Pictez portretul lui iulie / Și i-l agăț ca pe o floare la butonieră. / Nu vreau să uite ce pot uita alții. // Îmbrăcată cu trei zile înainte și după / Aștept mirele să mă fure. / Doresc să îmbătrânim pe aceeași pânză de in.”

Analiza unor poeme prozodice prin care Zina Bivol își creează complicate orlogerie, mecanica funcțională a poemului, ne-ar revela necesitatea unui utilaj menit să înscrie, ancilar și suzeran în același timp, bătaia presimțită a unei inimi ascunse… Ea nu se face auzită ci, învăluită sub mirajul unor imagini de taină, se lasă numai intuită din locurile albe ale unui domeniu de tăceri, de șoapte, de mister peste care poeta este atotstăpânitoare.

Poemele din volumul Fereastra cu lentile, semnate de Zina Bivol, sunt învestite cu noblețea unui mesaj semnificativ, prinse într-o formulă prozodică proaspă, în care fiecare poem și fiecare vers se încarcă în sufragiile seducătoare ale timpului, prezent ale realității trăite de autoare, ea (această noblețe sic!) își arogă astăzi drepturile și meritul unei voci poetice originale. Pentru confirmare să citim, cu luare aminte și acest poem (Autoportret, p. 55): „Îmi plac toate cuvintele care încep cu litera M / Eu întotdeauna am fost cuminte la Mama // Niciodată nu alerg după toate desenele din abecedar / Le țin minte pe cele prinse de la Bunicul / Așa am început să învăț rugăciunile / Îmi plac cuvintele care încep cu litera M / Așa sună prima literă pe buza mea de copil / Așa răsună și pe buza mea de mamă tânără / Când îmi strig copilul… Marius / Îmi plac toate cuvintele care încep cu litera Z / Eu întotdeauna am fost o Zână pricepută la iubit / Privesc și iubesc tot ce aud / Din toate florile îmi plac cele cu litera V / Viorel(ele) cresc prin mine ori de câte ori ești cu ochii pe zâne // Îmi plac toate cuvintele care încep cu litera M / Eu întotdeauna am fost cuminte la Tata.”

Vitalie RĂILEANU,
critic literar


1 Vatamanu, Ion. Contur de meditație / Antologie și pref.: Lucia Țurcanu; cop., concepția graf.: Mihai Bacinschi. – Chișinău: ARC, 2015. – 64 p. – (Col. Primăvara poeților). – (Tipogr. ,,Bons Offices) – ISBN 978-9975-61-884-7.

2 Roșca, Valentin. Amiaza lucrurilor. – Chișinău : Arc, 2015. – (Col. Primăvara poeților). – (Tipogr. ,,Bons Offices ISBN 978-9975-61-882-3.

3 Bivol, Zina. Fereastra cu lentile : versuri. – Chișinău: Ed. „Prut Internațional”, 2015. – 68 p. – ISBN: 978.9975-54-195-4.