Biblio Polis - Vol. 57 (2015) Nr. 2  
ARHIVA  
BIBLIOLOGI, BIBLIOFILI ȘI COLECȚIONARI / LIBRARIUS, BIBLIOPHILES, COLLECTORS / БИБЛИОЛОГИ, БИБЛИОФИЛЫ, КОЛЛЕКЦИОНЕРЫ
Iurie COLESNIC
Moldoveanul care a fondat Arhiva Ministerului de Externe al Rusiei

MOLDOVEANUL CARE A FONDAT ARHIVA
MINISTERULUI DE EXTERNE AL RUSIEI

Iurie COLESNIC

Când mă primblam prin cimitirul emigrației ruse în Franța, „Sainte Genoveve de Bois” din preajma Parisului, printre multe morminte ale celebrităților mi-a reținut atenția mormântul lui Alexandru Fiodorovici Bantâș-Kamenski (1892, Harkov – 1967, Paris). Am fost copleșit de compătimire pentru destinul moldovenilor care în toate timpurile au fost risipiți prin lumea mare. Deși, chiar și printre străini au știut să se impună prin demnitate și conștiință.

Gândul m-a dus imediat la familia lui Nicolae N. Bantâș-Kamenski (16.IX.1737, Nejin – 20.I.1814), care era fiul lui Nicolae Constantin Bantâș-Kamenski (1703-1739), care la rându-i, era nepot de la vară a domnitorului Dimitrie Cantemir, care a ajuns în Rusia, după înfrângerea de la Stănilești din 1711.

Petru cel Mare a dat pământuri boierilor moldoveni refugiați, precum și urmașilor lor în regiunea Harkov, de unde mai târziu s-au ridicat în ierarhia rusă un șir întreg de personalități.

Tatăl lui Bantâș-Kamenski, Nicolae Constantinovici, a fost adus în Rusia de către mama sa în 1717, pe când avea opt ani și fuseseră invitați de către domnitorul Dimitrie Cantemir. Neamul lor era înrudit cu neamurile domnești: Dabija, Duca, Cantemir și cu celebrii în epocă Boguzești. Avea o sănătate foarte șubredă și s-a stins din viață tânăr, în 1739, când fiul său Nicolae avea numai doi ani. A fost crescut și educat de mama lui, care descindea din boieri moldoveni, din neamul Zertis-Kamenski, sora arhiepiscopului Moscovei, Ambrosie Zertis-Kamenski.

De remarcat că Nicolae C. Bantâș și-a adăugat la numele său de familie, numele de familie Kamenski împrumutându-l de la soția sa Ana lui Ștefan Zertis-Kamenski (? – † 1770).

Acest arhiepiscop al Moscovei a avut o influență fundamentală asupra lui Nicolae Bantâș-Kamenski. Nu numai prin faptul că a dorit să-l educe într-un spirit cărturăresc, dar el, prin exemplul personal, i-a arătat că devotamentul unui om poate merge până la sacrificiu în momentele de grea cumpănă și chiar i-a salvat viața la modul direct.

În 1771, la Moscova o epidemie foarte grea a pustiit în câteva săptămâni orașul. Boierii, funcționarii au fugit pe la moșiile lor și în toată Moscova au rămas doar două personalități: boierul Erobkin, care și-a asumat responsabilitatea de primar al Moscovei, fiind senator, și arhiepiscopul Ambrosie. Acesta din urmă a dat indicații ca lumea să nu se adune la biserici, să nu contacteze la înmormântări, fiindcă prin contactele directe, epidemia capătă o mai largă răspândire. El a fost acela care a interzis adunarea peregrinilor la porțile Moscovei și și-a propus să scoată pe porțile barbare icoana Maicii Domnului la care venea lumea să se închine. Acest gest a înfuriat lumea și gloata de înnebuniți l-au scos pe Ambrosie în afara zidurilor mănăstirii Donului și l-au linșat.

În momentul producerii acestei tragedii Nicolae Kamenski se afla în chilia lui Ambrosie. Când deja mulțimea sfărâma ușa, Ambrosie i-a întins nepotului său un ceas de aur și două monede, spunându-i să le ia fiindcă ele îi vor salva viața. Așa s-a și întâmplat. Cu ceasul și două monede el și-a răscumpărat libertatea. Rămânând fără protectorul său, Nicolae Bantâș-Kamenski a fost invitat la Țarițino la moșia altui unchi, contele Matei Dimitrievici Cantemir, care i-a dăruit o casă de piatră, 150 de șerbi, avere ce i-a permis să se căsătorească cu Maria Ivanovna Kuprianova, fiica unui moșier din Vladimir care, după afirmațiile fiului său Dimitrie N. Bantâș-Kamenski, era nu numai frumoasă, dar avea un suflet deosebit de nobil. Deși lui îi propuneau mirese mult mai bogate, moșii mult mai importante, a ales-o anume pe ea și n-a greșit.

Primele noțiuni elementare legate de școală viitorul arhivar al Rusiei le-a deprins de la mama sa de la care a învățat limba maternă, limba rusă. Și tot ea l-a înscris la școala grecească unde a învățat elena și greaca nouă. În 1745, la vârsta de opt ani, a fost trimis la studii la Kiev, în Academia lui Petru Movilă, unde a învățat poezia, retorica, limbile elenă și poloneză. În 1754 a absolvit academia și, primind invitația unchiului său, arhiepiscopul Moscovei Amvrosie Zeretis-Kamenski, peste un an a fost înscris la Academia Teologică din Moscova, unde timp de patru ani a studiat filozofia, retorica, teologia, iar în timpul liber citea scriitorii latini, fiind ajutat de învățătorul de latină Petru Levșin, care mai târziu a fost mitropolitul Moscovei Platon.

Când s-a deschis Universitatea din Moscova, el s-a înscris la cursurile acestei universități, fiind coleg de studii cu Potiomkin, Morkovov, Bulgakov. Aici a studiat fizica, matematica, istoria, limba franceză și, fiind unul dintre studenții eminenți, a primit gradul de student universitar. În 1760 este trimis într-o delegație la Sankt Petersburg, unde timp de trei luni de zile a tradus prima parte din lucrarea lui Voltaire Istoria lui Petru cel Mare și tot atunci, având o mare pasiune pentru opera italiană, a învățat limba italiană. În 1762, terminând studiile, Nicolae N. Bantâș-Kamenski adresează contelui Mihail Voronțov, cancelarul Rusiei, o cerere în care roagă să fie admis la serviciu în Arhiva Colegiului afacerilor externe din Moscova, la care contele i-a replicat că, cunoscând atâtea limbi străine, locul lui este nu în arhivă, ci chiar în cadrul ministerului. Dar n-a reușit să-l convingă și, la 31 decembrie 1762, el a devenit colaborator al acestei arhive.

La 1765 a ajuns să fie ajutorul germanului Miller, care administra arhiva și care a reușit să-i inoculeze respectul pentru document, precum și pentru ordinea desăvârșită într-o arhivă. Acest german s-a dovedit a fi un om de înaltă probă morală și atunci când s-a pensionat a scris un raport, în care l-a recomandat pe Bantâș-Kamenski pentru postul de arhivar secund. După aceasta a urmat ascensiunea lui în carieră, ajungând arhivar principal al Departamentului relații externe, ceea ce însemna pe vremea aceea Ministerul de Externe al Rusiei.

Prima misiune arheografică serioasă Nicolae N. Bantâș-Kamenski a realizat-o în 1766, când a pregătit pentru împărăteasa Ecaterina a II-a șase documente cu caracter istorico-diplomatic.

În această perioadă el a întocmit mai multe volume de documente legate de relațiile Rusiei cu țările străine. Astfel, a întocmit cinci volume Diplomaticeskoe sobranie del mejdu rossiiskim i polskim dvorami, s samogo naceala onâh do 1700 (Colecție de documente diplomatice ale relațiilor curților rusăși poloneză de la începuturi până la 1700), Diplomaticeskoe sobranie del mejdu Rossiiskim i Kitaiskim gosudarstvami, s 1619 po 1792 (Colecție de documente diplomatice ale relațiilor dintre statele Rus și Chinez din 1619 până în 1792), Istoria ob unii (1805) etc. A descris personalitățile laice și duhovnicești din Grecia, a descris Moldova și Valahia. Multe alte seturi de documente întocmite sub forma unor cărți, sau, mai bine zis, culegeri de documente, ajungeau pe masa de lucru a împărătesei Ecaterina a II-a, mai târziu pe masa fiului său Pavel I și a fiului acestuia Alexandru I, fiind un material prețios în elaborarea strategiilor de stat ale Rusiei.

Numai lucrarea Dnevnaia zapiska (Notițe zilnice) a încăput în 13 volume, constituind un document de referință pentru acei care aveau nevoie de documentele primite sau emise în perioada 1727-1738 de la Colegiul afacerilor externe. A alcătuit registrul de documente emise și primite de arhivă în perioada 1720-1811, care au încăput în 94 de volume. Bibliografia lucrărilor lui este atât de mare că nu avem nicio posibilitate s-o reproducem exhaustiv.

La fel de mare este lista lucrărilor pregătite și editate de Nicolae N. Bantâș-Kamenski. Totuși, un titlu țin neapărat să-l indic. El a fost autorul unei gramatici latine. Originea lui latină, în cele din urmă, și-a spus cuvântul.

Într-un fel, am putea spune că actuala arhivă a Ministerului de Externe al Rusiei stă pe fundamentul bine potrivit de către moldoveanul Nicolae N. Bantâș-Kamenski.

Cu atât mai mult cu cât în 1812, când armatele lui Napoleon I au intrat în Rusia, el a adunat arhiva, ce-i era subordonată, în 105 cufere mari și a scos-o din Moscova, salvând-o în modul acesta. Casa lui proprie a ars în timpul incendierii Moscovei. Așa s-a pierdut marea lui bibliotecă și arhiva de familie, dar arhiva de stat a fost salvată.

S-a întors în Moscova la 25 ianuarie 1813, s-a instalat într-o casă care i-a fost repartizată, după care s-a stabilit cu traiul chiar în clădirea arhivei. Ultima lucrare tipărită a fost Contracte și gramote ale statului. La 4 decembrie a aceluiași an, s-a întors acasă de la arhivă, a simțit o durere acută în partea stângă care l-a făcut să stea în pat mai multe zile. O durere de cap insuportabilă i-a pricinuit o insomnie fără sfârșit, după aceea a trecut în vezica biliară și toate încercările medicilor de a-l salva n-au dat niciun rezultat. În primele zile ale lunii ianuarie, anul 1814, el a început să simtă o anumită eliberare de cumplitele dureri pe care le suporta, iar pe data de 20 a simțit că moare. I s-au răcit picioarele, a slăbit respirația, dar memoria îi era trează. Cu toate acestea, la ora șapte seara s-a stins din viață.

Este curios faptul că în testamentul său ruga ca să nu fie înmormântat cu pompă, cu multă lume, dar numai s-a răspândit vestea morții lui și mulți prieteni, colegi de arhivă, chiar și arhiepiscopul Moscovei au venit să-i stea la căpătâi. La 23 ianuarie, la ora trei noaptea, colegii lui de la arhivă, fiind însoțiți de un singur preot, au dus sicriul pe o distanță de patru verste până la biserica Mănăstirii Donului (Donskoi) unde era înmormântat și unchiul lui Ambrosie. Și acolo a și fost înmormântat.

Portretul lui pe care l-au reținut contemporanii se prezenta astfel: nu prea înalt, la bătrânețe arăta suplu, dar avea o față foarte plăcută, întruna zâmbea și, avându-l în față, îți dădeai seama că ești în preajma unui om cu un suflet deosebit. Nici la bătrânețe nu folosea ochelarii, era foarte blând, amabil și nu suporta viclenia. Trăia mai mult pentru alții decât pentru sine și avea o mare plăcere să-i ajute pe aceea care o duceau mai greu ca el.

Dintre lucrările care ar trebui să ne preocupe și astăzi pe nou sunt câteva: Istoria vieții și activității domnitorului moldovan, contelui Constantin Cantemir, care a fost scrisă de profesorul Academiei din Sankt Petersburg Beier, în care era reprodus arborele genealogic al conților Cantemir.

Nicolae Bantâș-Kamenski a făcut traduceri din limba latină, s-a păstrat o carte editată în 1783, având versiunea latină și rusă. Tot în arhiva lui N. Bantâș-Kamenski se păstrau câteva manuscrise ale lui Dimitrie Cantemir. Probabil că în aceste arhive se mai păstrează și manuscrise inedite ale distinsului cărturar moldovean, pe care noi încă nu le cunoaștem.

A fost răsplătit pentru munca lui neobosită cu gradul de consilier efectiv de stat (1800), cu mai multe ordine imperiale (Sf. Vladimir, clasa a III-a, 1802). Alexandru I i-a dăruit un inel cu diamante pentru muncă conștiincioasă (1805) etc.

Ca să vă imaginați devotamentul cu care el a muncit, trebuie să remarcăm faptul că, din cauza condițiilor de arhivă, a răcit și și-a pierdut auzul, a fost tot timpul o persoană bolnăvicioasă, dar n-a vrut să cedeze în fața destinului și a muncit pe tărâmul ales până în ultima clipă a vieții.

Cine vrea să cerceteze și să scrie istorii legate de Rusia, Polonia, Ucraina, Turcia, China, Germania, Grecia, Moldova, Țara Românească și altele nu poate face un pas până nu consultă lucrările acestui distins arhivist, arheograf, istoric, editor și scriitor, fiindcă lucrările lui de mult au devenit monumente ale culturii universale.