Biblio Polis - Vol. 57 (2015) Nr. 2  
ARHIVA  
REMEMBER
Vlad POHILĂ
Luminoasă-i va fi de-a pururi amintirea

LUMINOASĂ-I VA FI DE-A PURURI AMINTIREA

Vlad POHILĂ

De nu era acea zi a plecării sale pentru totdeauna dintre noi – 29 octombrie 2012 –, Valentin Mândâcanu ar fi împlinit, în această vară toridă, 85 de ani.

Poate că tocmai din cauza caniculei a trecut, mai mult neluată în seamă, onorabila aniversare a unei eminente personalități basarabene, cărturar și patriot cu merite deosebite față de comunitatea noastră. Da, pe la sfârșitul lunii iulie și în august majoritatea ziarelor și revistelor de la Chișinău se află în vacanță. Iar Primăria Chișinăului, cea mai indicată pentru a dezveli o placă comemorativă și / sau a da unei străzi din urbe numele lingvistului, tocmai se afla în fierbințeala postelectorală. Și doar un post de radio și altul de televiziune au evocat personalitatea și opera lui V. Mândâcanu, prin reluarea unor secvențe omagiale. Or, el merită infinit mai multă atenție, căci, a-l evoca pe Valentin Mândâcanu înseamnă a cinsti memoria unuia dintre cei mai dăruiți, energici, sinceri și intransigenți luptători pentru apărarea limbii, culturii, istoriei și demnității naționale în Basarabia sub ocupație rusească. Desigur, nu a fost unicul intelectual înregimentat plenar în rezistența culturală de la noi. Însă V. Mândâcanu s-a aflat câteva decenii bune pe prima linie, iar armele sale au fost dintre cele mai iscusite și mai eficiente: competență și fler în scrieri, principialitate în condamnarea greșelilor și abaterilor în exprimarea conaționalilor din spațiul pruto-nistrean, dar și blândețe în a le arăta calea spre cuvântul potrivit la locul potrivit. Plus, o iubire fierbinte pentru limba română și alte valori naționale, românismul fiind pentru V. Mândâcanu icoana la care se închina după ce se închina la icoana cu chipul Mântuitorului.

Dacă limba română și românismul în ansamblu mai sunt vii în Basarabia după atâtea decenii de prigoană, aceasta se datorează și pasiunii, eforturilor, contribuțiilor lui V. Mândâcanu. Rămâne, pentru mulți dintre noi, o enigmă (penibilă enigmă!) de ce forurile de la Cotroceni – atât de generoase în a acorda distincții, titluri, premii, Stele ale României chiar și unor nechemați, dar și unor persoane cu antecedente românofobe – s-au dovedit a fi atât de reticente cu V. Mândâcanu? De ce nu au catadicsit să consemneze în vreun fel activitatea prodigioasă a lui V. Mândâcanu ca plăieș al limbii române la fruntariile de răsărit, și astăzi expuse amenințărilor și primejdiilor?

Ce-i drept, nicio Stea nu poate înlocui prețuirea, admirația și recunoștința noastră. Așadar, să revenim la cărțile, la scrierile lui V. Mândâcanu, la aceste superbe lecții de exprimare corectă și de abordare rodnică a românismului; să-i evocăm mai des și mai temeinic fascinanta personalitate, astfel încât tânăra generație să știe că valorile trebuie însușite, iar când e cazul – și apărate, cu dragoste, cu simțul răspunderii, cu eforturi, ba chiar și cu sacrificii. Astfel vom face să-i fie mereu luminoasă amintirea lui Valentin Mândâcanu. Așa cum o merită intelectualul care atâta lumină ne-a împărtășit!

* * *

Viitorul lingvist, traducător, publicist, fruntaș al vieții publice s-a născut la 27 iulie 1930, în comuna Mihăileni, județul Bălți, în familia lui Roman Mândâcanu, care i-a fost învățător și lui Eugeniu Coșeriu (1921-2002). S-a stins din viață la 29 octombrie 2012, fiind condus pe ultimul drum, la Cimitirul Central Ortodox din Chișinău, de un cortegiu numeros de admiratori.

Face studii primare în satul natal, apoi urmează câteva clase la Liceul „Ion Creangă” din Bălți. Familia sa fiind nevoită să se refugieze în fața invaziei sovietice (1944), termină liceul la Craiova, avându-l coleg și pe viitorul mare actor comic Amza Pelea (1931-1983). După ce familia Mândâcanu este „repatriată” cu forța în URSS, V. Mândâcanu face studii la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău (1951-1955).

După absolvirea facultății, un timp lucrează profesor la Școala Pedagogică din Călărași. În 1966 este angajat redactor-stilizator la revista Moldova. Mai târziu a activat în calitate de traducător la Agenția Telegrafică a Moldovei (ATEM), apoi, ca redactor la Enciclopedia Sovietică Moldovenească (1969), de unde a fost concediat, fiind acuzat de „românizarea” limbii. A revenit la ATEM, unde a putut menține la un nivel apreciabil limba română în textele traduse, conferind această calitate chiar și textelor oficiale, ai cărei emițători aprioric negau existența limbii române în stânga Prutului. S-a impus ca publicist, semnând numeroase articole de cultivarea limbii și de cultură în presa periodică de la Chișinău (ziarele Tinerimea MoldoveiCultura, revistele MoldovaNistru ș.a.). A făcut și traduceri, din rusă și franceză, inclusiv câteva biografii romanțate (despre Lev Tolstoi, Mahatma Gandhi, A. de Saint-Exupéry ș.a.). A ținut prelegeri pentru redactorii de carte, pentru ziariști și traducători.

A debutat editorial cu lucrarea Exprimarea corectă (1967). Ca o reluare, revăzută și completată, a cărții de debut, se prezintă volumul Cuvântul potrivit la locul potrivit (1979, 1987). Este cel mai amplu, mai argumentat și mai captivant îndreptar de corectare a limbii vorbite și scrise în Basarabia sub ocupație sovietică, dar și în primele decenii după obținerea independenței. A mai editat cărțile de eseuri și memorii Între acasă și acasă (2000) și Spărturi în gheața tăcerii (2008). Mai bine de un deceniu, până la deces, a ținut număr de număr, în săptămânalul Flux, rubrica Surse de lumină – o impresionantă culegere de citate edificatoare din opera marilor scriitori și gânditori români, din trecut și contemporani. Citatele sunt însoțite de ample, documentate și extrem de instructive comentarii ale lui V. Mândâcanu.

Era cunoscut, prețuit și admirat ca un luptător înflăcărat pentru românism: promovarea limbii române și revenirea la alfabetul latin, afirmarea adevărului istoric despre identitatea noastră națională unică. Eforturile sale, începute în anii ’60, au culminat în anii de „restructurare” („perestroika”) – cursul de democratizare și relaxare politică promovat de liderul sovietic M. Gorbaciov, pentru care V. Mândâcanu avea un adevărat cult. În 1988, V. Mândâcanu a publicat în revista Nistru (redactor-șef – Dumitru Matcovschi) eseul Veșmântul ființei noastre, care a avut largi ecouri, trezind spiritele în societatea basarabeană. După cum menționa poetul Gr. Vieru, acest tulburător eseu-manifest „se înscrie de pe acum în letopisețul dramaticei noastre istorii, alături de cel mai frumos imn închinat Limbii Române, semnat de Al. Mateevici”. Alte personalități ale epocii au evidențiat faptul că tocmai lucrarea lui V. Mândâcanu „a declanșat mișcarea de eliberare națională” (D. Matcovschi); „a spart tăcerea și a rupt zăgazurile” (Vl. Cubreacov); au fost spulberate cu vehemență cele două neadevăruri: dogma limbii «moldovenești» și spectrul limbii române ca dușmană a moldovenilor [basarabeni]”;a dinamitat tot eșafodul ideologic comunist” (I. Roșca); „a început în Moldova sovietică o revizuire a istoriei […]; docrina celor două limbi [diferite, româna și «moldoveneasca»] s-a prăbușit doar odată cu articolul amintitit al lui V. Mândâcanu” (prof. K. Heitmann, Germania); „a pornit… o adevărată revoluție socială, națională, spirituală” (Paul Goma). Eseul Laudă ție, interbelic românesc, scris în 2008, se prezintă ca un emoționant, sincer și convingător elogiu unei perioade denigrate din istoria Basarabiei (anii 1918-1940; 1941-1944, când eram parte a Româniiei Mari). Autorul scoate în evidență adevărul că de nu era acest interbelic românesc”, trauma noastră etnică și intelectuală ar fi fost mai gravă, mai primejdioasă, dacă nu fatală.

Ca deputat în primul Parlament al R. Moldova (1990-1993), V. Mândâcanu a votat pentru independența de ruși a R. Moldova, altfel a fost dintotdeauna un unionist fervent. Membru în Uniunea Jurnaliștilor, în Uniunea Scriitorilor din Moldova. Cetățean de onoare al Chișinăului (2009). Distins cu Ordinul Republicii (2010).