Biblio Polis - Vol. 57 (2015) Nr. 2  
ARHIVA  
LABORATOR DE CREAȚIE / CREATIVE LABORATORY / ТВОРЧЕСКАЯ ЛАБОРАТОРИЯ
Andrei BURAC
Mergi pînă se termină drumul (II)

MERGI PÂNĂ SE TERMINĂ DRUMUL (II)

Andrei BURAC

(Continuare din nr. 1, vol. 56)

Anno Domini 1971

Subiect pentru o piesă într-un act

De vorbă cu un coleg-chirurg (fost prieten de studenție), în uniformă de militar cu gradul de căpitan, care își face serviciul la spitalul închisorii din Chișinău.

EL: Să știi că mai mult mi-ar plăcea să lucrez în spitalul de aici, cu voi.

EU: Cum adică? Ești chirurg ca și noi. Ai epoleți. Câștigi mult mai bine ca noi.

EL: La voi, aici, atmosfera e alta...

EU: Și atunci de ce te-ai angajat acolo?

EL: Din prostie... Uniforma militară... Ș-apoi salariu... mai mare.

EU: Păi, dacă nu-ți place acolo, de ce nu pleci?

EL: Să nu crezi că-i atât de simplu...

EU: Bănuiesc că ai mult mai puțini pacienți decât noi aici.

EL: Am și eu destui. Dar ce fel de pacienți!...

EU: Cum adică?

EL: Majoritatea deținuților sunt și niște persoane cu suferințe psihice. Iar după ce își ispășesc pedeapsa rămân aceiași. Poate și mai dezechilibrați. După mai mulți ani de muncă acolo, am observat că omul nu la pușcărie poate fi schimbat în bine...

EU: Dar unde?

EL: Omul trebuie să se schimbe singur, oriunde s-ar afla. Să se schimbe în interiorul lui. Și nu cineva să-l schimbe. Cu atât mai mult la o pușcărie.

EU: Și atunci la ce bun pușcăriile într-o societate? Că doar ele există de când e lumea...

EL: Pentru oamenii care fac crime dintr-o întâmplare. Iar după ce își ispășesc pedeapsa, doar aceștia pleacă din pușcărie cu niște învățăminte. Dar din aceștia sunt foarte puțini. Uneori mă gândesc că nici cu o voință puternic exersată omul nu poate schimba ceva în interiorul lui din ceea ce preia de la cei care l-au născut și i-au transmis totul prin codul genetic. Ș-apoi chimia asta, pe care astăzi omul o înghite cu produsele alimentare, cu apa, cu fel de fel de băuturi, așa-zise la modă. Dar și poluarea...

EU: Și medicamentele noastre obținute tot prin chimie…

EL: Mulți copii supraviețuiesc doar cu astfel de medicamente... Antibioticele... Alcoolul… Tutunul... Drogurile...

EU: Dar cu ce mutații în psihicul lor pentru restul vieții.

EL: Care pe parcursul vieții fac și studii, obțin diplome, hotărăsc destinele celora care s-au maturizat printr-o selecție naturală...

EU: Altă fațetă a progresului, a civilizației... Slavă Domnului că nu ne aud și unii din foștii noștri profesori...

EL: Dar și colegi...

EU: Vorba lui taică-meu: „Lume, lume, soro lume...”

***

În noaptea trecută, fiind doctor de gardă în sala de operație, la un moment dat a fost adus următorul pacient, dar în fața mea nu era doar un pacient cu abisul suferinței, ci și o persoană cu care am copilărit împreună…

***

Așa precum m-au învățat mai bătrânii mei profesori-doctori cu studii făcute în țări civilizate... cândva: în fiece dimineață, ca și astăzi, în drum spre policlinică ori spital, mă gândesc, mai întâi și întâi, să privesc cu o maximă atenție fața fiecărui pacient, cu o maximă atenție și concentrare... Fața, chipul sunt nu numai oglinda sufletului, dar și cartea unde sunt scrise multe semne ale dereglărilor patologice invizibile care au început în străfundurile organismului uman...

Și… oricât s-ar strădui doctorii, cu cele mai moderne și sofisticate metode de tratament să-l ajute pe om în suferința lui… Oricum totul se bazează pe legea naturii: cineva trăiește, altcineva moare.

***

Plopii piramidali... Sunt fără seamăn de frumoși! În fiecare primăvară iar și iar îmi amintesc de înălțarea la cer. Plopii copilăriei mele, fântâna noastră, via noastră, pădurea și pământul moștenit din tată în fiu de la străbuni...

Conform filozofiei zen din budism, tot ce e viu poate atinge frumusețea deplină doar după moarte, atunci când se vestejește și se usucă...

***

Și astăzi, în apus de soare, mi-am amintit despre zilele, nopțile petrecute cu bolnavii de tuberculoză în spitalul din Căușeni. Boala ca o mănăstire…

***

Subiect pentru o piesă într-un act.

EA: Ai visat ceva?

EL: De unde ai ști...

EA: Ai avut un somn zbuciumat. Ca de obicei... Strigai... Gesticulai... Și ce au avut? Spune-mi și mie.

EL (după o pauză): Am visat că sosise și ultima zi.

EA: Despre ce fel de ultimă zi vorbești, că nu înțeleg.

EL (după o pauză lungă): Ultima zi a vieții.

EA: Nu înțeleg... Ce ești nebun? Nu ai înnebunit cumva?

EL: Ultima zi când sosi și ea.

EA (nerăbdătoare, enervată): Cine, mă rog, mai sosi și de data aceasta la noi? Da spune odată!

EL: Moartea. Că cine mai putea fi…

EA (ceva mai potolită, aproape cu milă): Ei… mai rabdă și tu… Mai rabdă, că doar a trecut unu mai. Și cinci mai a trecut. Tot așși nouă mai va trece.

EL (continuă să vorbească, de parcă nici nu ar fi auzit ce i se spune): Moartea, ca o tăcere fericită. Să scap de grija nimicurilor vieții. Să pot scăpa odată și odată de zgomotele haitei umane. Să scap de bestia umană. Moartea ca o tăcere fericită.

EA (din nou ușor enervată)Știam eu că până și cu ultima zi mă vei trăda. Și pe mine, în caz de mori, cui să mă lași, nemernicule?

***

Doctorii cu studii în Occident între cele două războaie mondiale se deosebesc mult de lucrătorii medicali din generația mea. „Bătrânii” doctori acordau importanță aparatelor precum și metodelor moderne de diagnosticare. Dar ei examinau cu și mai multă minuțiozitate pacientul: vorba, vocea, culoarea ochilor, mirosurile, visele, părul, unghiile și câte altele. Ei cunoșteau lucruri mai exacte despre finalul oricărei suferințe. La Școala de medicină din Tighina (Bender) am avut astfel de medici-pedagogi, evrei. Doctorii de etnia mea în majoritatea cazurilor erau refugiați, exilați ori exterminați. Acești doctori puteau spune cu exactitate, spre bucuria pacientului, dar și a rudelor, când va veni mult așteptata însănătoșire. Iar în cazurile unui sfârșit tragic, ca pe o imperioasă necesitate comunicau rudelor, în mare secret, și posibilul deces al suferindului. Nu numai ziua, dar uneori și ora … Dar cum știau ei să citească fața, chipul suferindului, unde sunt „scrise” dereglările interioare ale trupului uman! Și ochii sunt icoana inimii, a sănătății acesteia; mâna – ca o reflectare a personalității omului și a sănătății lui. Iar noi în calitate de tineri învățăcei puteam afla multe lucruri de la acești specialiști doar în afara programei „oficial” de studii.

Ei încercau să ne convingă precum că fiecare pacient, deși suferind de aceeași boală ca și alții, totuși în nuanțe are o altă suferință. Un alt examen pentru lucrătorul medical. Fiindcă orice suferință la un alt pacient se poate manifesta cu alte nuanțe. Uneori destul de enigmatice. Așa că folosind metodele moderne de diagnosticare trebuie totuși să ținem cont de învățămintele marelui Galenus – medic și filozof grec din Roma antică. Autor al unor tratate enciclopedice de anatomie, terapeutică, farmacologie, morală, logică, retorică. De dogmele galenice, care au dominat medicina Occidentului și a Orientului Apropiat timp de un mileniu și jumătate.

Tot din acele timpuri îmi mai amintesc și alte lucruri pe care ni le spuneau acei mari cunoscători nu numai ai secretelor trupului uman dar și ale spiritului acestuia: „Împăcați în durere, murind, el se ruga.” Sau: „…să fugi, să taci, să te odihnești, și să te rogi, undeva în deșert.”

Câteva mari înțelepciuni am memorizat și de la Lucius Annaeus Seneca: „…trebuie să ținem calea pe care ne-a prescris-o natura și să nu ne depărtăm de ea.” „Silește-te, nu ca să știi un lucru mai mult, ci ca să-l știi mai bine pe cel care-l știi.”

Din cele învățate de la profesori și din cărți am însușit că omului îi stă bine aflat pe scările vieții, urcând sau coborând zi de zi, și să facă doar ce i-ar plăcea lui… Dar pentru o astfel de viață trebuie să te încredințezi doar Destinului. Să crezi în el fără nicio ezitare.

Este firesc ca omul să mai uite câte ceva din cele trăite. Și bune, și grele, dar și rele. Fiindcă în a uita este și un impuls de a te mișca, o putere de a merge mai departe.

Dar nu vor ieși din amintirile mele, din viața mea acele ființe umane informate, culte, inteligente, care au jucat un mare rol în formarea mea pe parcursul anilor, încă din fragedă tinerețe. Profesori care mi-au dat lecții și despre însușirile dominante ale caracterului: virtuți cardinale, înțelepciune, curaj, cumpătare, dreptate.

Și totuși, cele mai multe lucruri nu le-am învățat din cărți, și nici de la alți oameni, ci din suferințele copilăriei și adolescenței mele, precum și din singurătatea printre alți oameni.

Trăiesc clipe când mă simt măcinat și de amintiri, clipe de suferințe izvorâte din anii copilăriei. Anii din timpul războiului și de după el. De drame josnice, uneori și sângeroase. Când cele trei surori ale mele – Marfa, Maria și Elena – erau bolnave, ca și mine, de tifos exantematic, iar după scurt timp și de malarie. Suferințe contagioase preluate de la soldații nemțși ruși vlasoviști, bolnavi și ei și oploșiți în casele țăranilor, militari în retragere sub atacurile Armatei Sovietice. Mamași ea bolnavă, dar pe picioare, avându-ne doar în seama ei. Singurică, fără tata, care, după prizonieratul sovietic, evadează și în sfârșit revine acasă. Doar pentru o singură noapte. Ca a doua zi să fie mobilizat în Armata Sovietică și dus pe frontul de la Knigsberg…

Mai apoi școala, foametea, unii colegi de-a valma cu familiile lor morți de foame… Revenirea de la război a tatălui invalid. Colectivizarea. Deportările. Și frica. Frica de orice străin apărut pe străzile satului sau intrat în ograda casei noastre.

Omul duce cu dânsul, se plimbă prin lume sau stă acasă cu ceea ce a moștenit de la moși-strămoși: potențial, necazuri, educație, boli ereditare, religie, limbă, cultură…

O longevitate moștenită o poate curma ori prelungi, depinde de dânsul.

***

Marcu II: 24: „De aceea, vă spun: Pe toate câte le cereți rugându-vă, să credeți că le-ațși primit, și le veți avea.”

***

Oare ce mai doarme în mine și eu încă nu știu… Oare ce aș mai putea afla de tata pe care eu încă nu le știu. Tăinuiește el ceva de mine?

***

Oamenii care se aseamănă se atrag, ca și gândurile, ca și lucrurile.

Din cele auzite în stradă:

– Aș vrea să te întreb ceva ...

– Dă-i drumul.

– Neștiința e o binecuvântare?

– De unde ai mai luat-o și pe asta?

– De la un tip trecut prin ciur și prin dârmon...

– Uneori vorbești și tu de parcă ai fi căzut din căruța cu proști.

***

Oare cum o fi fiind și steaua mea? Ce culoare are?..

***

După absolvirea studiilor medicale din orașul Bender, munca în calitate de felcer într-un sat cu populație găgăuză din sudul Moldovei, apoi și la Căușeni, ceva mai aproape de ai mei. Căsătorit doar la vârsta de ١٩ ani... Nașterea lui Anatol în timpul studiilor de la Institutul de Medicină din Chișinău...

Pe suflet mi s-a acumulat cam mult greu, încât se întâmplă să spun și eu ca marele scriitor scandinav Johan August Strindberg: „Resimt acum toată durerea de a trăi.” Dar amintindu-mi și de cele spuse de filozoful evreu olandez, originar din Portugalia, Baruch Spinoza: „Înțelepciunea este o meditație asupra vieții și nu asupra morții.”

Orice ființă umană încă de mic copil trebuie să creadă că oamenii au supraviețuit pe parcursul istoriei doar datorită înțelepciunii, pe care o pot prelua din cărți, din cele mai noi, vechi și foarte vechi. Fiindcă înțelepciunea este știința vieții.

Dar și oricine dintre noi, oamenii, astăzi sănătoșși chiar prosperi într-un domeniu sau altul, se poate stinge în orice clipă. Și, totodată, ca printr-o minune, omul poate fi ajutat de un reprezentat al uneia din cele mai vechi profesii – medicina. Ajutat de un doctor să mai trăiască o zi, o lună, dar poate chiar și mulți, mai mulți ani.

***

Mă strădui să citesc cât mai multe cărți. Scriitori cu un stil scriitoricesc secret, exact și rar. Scriitori cu aer de noblețe, de firesc, oameni cu dramatismul vieții lor spirituale.

***

De fiecare dată când am posibilitatea să-i revăd pe părinții mei în satul natal, mă fascinează felul lor de viață. Zile și nopți trăite undeva pe la jumătate de drum între oameni și natură. Vechea casă, durată încă de străbunicii mei la o margine de sat, pe un delușor. O mică cetățuie cu o poartă mereu deschisă spre oameni și o altă poartă spre câmpia, grădinile și pădurea din preajmă.

Întotdeauna după bucuria revederii luăm masa. Apoi mai stăm puțin de vorbă... Apoi mă culc în patul copilăriei mele, spunându-mi: „Doamne, ce noroc să pot reveni în casa părintească unde întotdeauna sunt întâlnit de părinții mei încă în viață și sănătoși, iar înainte de a adormi să pot asculta tăcerea și liniștea Pământului.”

***

Îmi amintesc de un doctor, care la finele studiilor sale de mai mulți ani (nu cunosc vreo altă profesie cu atât de mulți ani de studii), rostește un jurământ în prezența conducerii acestei instituții de învățământ, a profesorilor care l-au învățat precum și a colegilor săi de facultate.

Acest jurământ este al lui Hipocrate din Kos (cca 460 – cca 377 î. Hr.), medic și filosof grec. Supranumit „părintele medicinei”.

„Jurați solemn fiecare pe ce are mai sfânt: că veți fi loiali profesiunii de medic, drepțși generoși cu toți cei care o practică; că vă veți conduce viețile și vă veți practica știința cu cinste și corectitudine; că, indiferent în ce casă veți intra, va fi pentru a vă strădui, din toate puterile, să-i tămăduiți pe cei bolnavi, ferindu-vă de a greși, de a vă lăsa corupți sau de a-i ispiti pe alții la fapte rele; că vă veți folosi cunoștințele numai pentru a vă vindeca pacienții, și că nu veți da medicamente și nu veți face operații în scopuri criminale, chiar dacă vi se cere sau vi se sugerează acest lucru; că veți păstra secretul inviolabil a orice veți vedea sau auzi legat de viețile pacienților, ce nu poate fi povestit. Jurați că veți îndeplini toate aceste lucruri. Fiecare candidat să ridice mâna dreaptă în semn de acceptare.”

Tot de la acești doctori mai „bătrâni” (David Cioclea) de la Școala de medicină de la Tighina (Bender) mai cunosc încă un jurământ, jurământul lui Moșe Maimonides (1135-1204), medic, teolog și filosof evreu. Născut la Cordoba (Spania).

„Dumnezeule sfânt, înainte de a începe sfânta datorie de a vindeca creaturile Tale, îmi înalț privirea la credința Ta, cerând curaj și putere ca în mod cinstit să-mi fac datoria și să nu mă las orbit de daruri de bani sau cuvinte de laudă.

Ajută-mă ca în fiecare om care suferă și caută ajutorul meu să văd Omul. Bogat sau sărac, bun sau rău, prieten sau dușman, fă-mă să văd în el numai omul care suferă. Dacă întâlnesc un alt medic cu mai multă înțelegere decât am eu, ajută-mă să vreau să învăț de la el. Dacă cei ignoranți își bat joc de mine, fă-mă, cu toate acestea, să cred în iubirea mea pentru creaturile Tale, în dragostea pentru profesia mea.

Adevărul să-mi lumineze calea, căci fiecare pas greșit pe acest drum poate aduce moartea sau durerea creaturilor Tale. O, Doamne, Dumnezeul meu și al datoriei, întărește-mă și ajută-mă și pune în mine liniște sufletească și calm. Amin.”

O parte din colegii mei, ca și mine, consideră că este o scăpare faptul că aceste jurăminte nu sunt oficiale șîn URSS.

***

Subiect de nuvelă. Să-i spună ceva… ceea ce poate nicicând nu a reușit. Să-i spună cât de mult a iubit-o și o mai iubește. Să-i spună acest lucru ca și cum i-ar fi dăruit ceva… poate cel mai scump de ce dispune el la vârsta asta, în viața asta…

***

17 august

Săptămânalul de literatură și artă România literară din 8 iulie 1971, la rubrica Ce e nou în cultura sovietică, publică două pagini de eseuri și poezie. Printre poeții acestor pagini sunt și Andrei Voznesenski, Alexandr Mejirov, Petru Zadnipru și Andrei Burac.

Nedumerire pentru oficiali, dar firesc pentru mine faptul că, sub textele de poezie ale poeților din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească nu sunt indicațși traducătorii, ca la ceilalți autori...

În consecință, lui Petru Zadnipru i se retrage funcția de secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova, fiind învinuit că îl mai și susține pe Ion Druță. După cele întâmplate Petru Zadnipru suferă de o serie de grave probleme de sănătate. Funcția de medic-chirurg al celuilalt autor basarabean, din fericire, nu este eligibilă.

Cu toate cele întâmplate vreau să notez și în acest caiet că nu o singură dată am încercat de a refula dorința de a nu scrie, dar nu am reușit.

* * *

Andrei Voznesenski

CHITARA

Ardei și vin opac

gustând sub zări mai bune

osos ca un burlac

fu cântărețul june

de-un roșu cald de Sud

timidă și-ngâmfată

chitara-i ca un nud

stă pe genunchi culcată

mai calmă fuse ca

în junglă băștinașul

vuia și-apoi dormea

în pieptul ei orașul

intra și-n circ urlând

ca-n ceas dement al sorții

motocicleta când

străbate zidul morții

Noi, ai chitarei fii

prin soartă dăm cu zarul

când fetele nurlii

ne mint cum chihlimbarul

Spre un nocturn profil

strâmbăm o gură-amară

sorbim aprins fitil

în taină, o țigară

* * *

Aleksandr Mejirov

POTCOAVA

Potcoavă cu noroc de spiță rară

Te-am îndoit, în joc, eu ne-nțeleptul,

Încerc să te îndrept, de-o vreme iară

Și să-ți redau, la fericire, dreptul.

Cum să-ți redau privirile nimbate

Și ca de stepă abătuta față?

Dar buzele-ți de arșiță uscate

Și tot ce nu ne mai redă viața?

Vorbesc spre-o fată ce de dor palpită

Și căreia viața-i pare-o glumă,

Eu singur cu potcoava îndoită.

Și-aud cum cad cuvintele-mi și sună.

* * *

Petru Zadnipru

LEMN

Din lemn se fac viori.

Din lemn se fac sicrie.

Din lemn e foaia albă,

Pe care mintea scrie.

Din lemn se fac creioane,

Din lemn se fac ciomege

Și leagăne, și juguri,

Tribune pentru lege.

Din lemn se fac fotolii

Pentru mai mari sus-pușii,

Pe grinzi de lemn adesea

Se spânzură supușii.

O, lemnul, ține-ți minte

Ne poartă veșnic semnul:

La cel deștept, cuminte,

Deștept și bun e lemnul.

La cel netot în viață

Și lemnul e netot.

La suflet și la față

Îi seamănă-ntru tot.

Doar pentru cel ce are

Înaltul sens de Om

În orișice-ntâmplare

Rămâne lemnul Pom.

* * *

Andrei Burac

ISPITA ÎNFLORIRII

În așteptarea primăverii

aud lovituri în geam,

suspine de fruct nenăscut,

zguduiri de perete,

erupție în gravitate.

De munca ei transpiră

geamul și fruntea mea.

Zbateri de aripă,

salturi de raze,

voci înnoite,

păsări cu suflete vesele,

cântece înaripate.

Clipe de căderi coapte

și dezveliri de germeni

în firul străveziu de iarbă.

Un plânset de copil în noapte

pentru o altă pasăre

ce nu mai știe să zboare…

* * *

Mai reproduc o poezie cu mult ecou în sufletele cititorilor noștri.

* * *

Petru Zadnipru

MOLDOVENII

Moldovenii când se strâng

Și-n petreceri se avântă,

La un colț de masă plâng,

La alt colț de masă cântă.

Sufletul precum le-ar fi

Glob cu două emisfere:

Una-i noapte, alta-i zi,

Bucurie și durere.

Două lumi într-un întreg

Permanent își schimbă locul.

Vin pe rând, și-asemeni trec,

Când necazul, când norocul.

Moldovenii când se strâng

Și-n petreceri se avântă,

La un colț de masă plâng,

La alt colț de masă cântă.

Și-n paharul veșnic plin,

Băutura lor cea sacră

Jumătate-i cer senin,

Jumătate-i boltă neagră.

* * *

Virtuțile sufletului basarabean după Petru Comarnescu, critic de artă și eseist român:

„…Curați la suflet, loiali, prietenoși, basarabenii știu să se lege de ceilalți semeni cu o prietenie dezinteresată, discretă, pură, de la suflet la suflet.”

„Altă caracteristică a psihologiei basarabene este supunerea în fața destinului și a oamenilor. Blândețea și bunătatea inimii lor îi fac să judece și pe ceilalți oameni după dânșii sau la fel ca dânșii. De aceea nu sunt porniți să creadă că oamenii pot fi atât de răi…”

„Supuși, dar nu trădători, blânzi, dar nu nepăsători, ei au știut să îndure vitregia sorții, adesea lăcrimând, uneori revoltându-se, alteori supunându-se, dar totdeauna cu gândul la Dumnezeu.”

„Oamenii aceștia, plini de sensibilitate, nu uită, niciodată binele ce le-ai făcut; așijderea, nu uită nici jignirile și răul… Nu cultivă sentimentul răzbunării.”

„Orientarea spiritului basarabean este spre bunurile imateriale mai mult decât spre cele materiale…”

„Basarabenilor nu le impui prin forță sau autoritate – adică nu-i câștigi – ci prin purtări sincere și deschise, prin interesul pentru cele veșnice sau spirituale… pentru inimă și suflet.”

***

Și în secolul nostru omul este chinuit de o sumedenie de probleme (nebunie, strigăte, sânge…) pe care tot el omul și le-a inventat. Și totuși, să nu uităm de a trăi și bucuria din noi, de a fi față în față cu natura, pe care am moștenit-o de la străbuni.

Erau timpuri când viața omului era un continuu contact și schimb magic cu natura. Din natură omul prelua forțele, determinările, poate și destinul. La natură oamenii se reîntorceau și se regenerau. Cu timpul „natura a fost separată de sorgintea mistică a forței și a vieții.”

Am citit în rusește o frază: „Velikolepie mira dikoi prirodî.”

***

După formele de externare, după cuvintele de profundă mulțumire, unul din pacienții mei, în intimitatea coridorului îmi mai spune: „Vreau să vă destăinui de unde mi se trag nenorocirile în viață… Și suferințele mele. Până la aceea ca să ajung și pe masa de operație.

După căsătorie, trăiam și eu, cu familia, ca orice țăran, într-un sat. Aproape de centru. Dar cu vecinii mei nu stăteam bine. Nu mă împăcam. Au început să mă urască. Cu timpul era o ură de moarte, cum se mai spune pe la noi. Eu la școală am învățat bine. Încă de mic, cu timpul am îndrăgit cititul cărților. Am citit multe cărți. Și nu-mi duceam viața ca și dânșii… Dar nu aș vrea să prea întind vorba despre asta anume acum. De aici a și început ura lor. Mă urau într-atât că am fost nevoit să-mi vând casa și să-mi construiesc alta mai departe de sat. Lângă o pădure. Nu v-aș putea spune în cuvinte cât de frumos loc pentru trai era acolo… În orice anotimp. Iarba… Florile… Copacii… Dar păsările și animăluțele! Altfel ploua sau ningea acolo. Altfel bătea vântul. Ce să mai vorbim… Dar după un timp nici acolo nu mi-a fost bine. Și eu, și familia mea, copiii, am început să tânjim după oamenii din sat. Așa cum sunt ei.

Dar ce mai la deal, la vale… În fața dumitale aș vrea să recunosc sincer… Erau momente când acolo… fără oameni, nu mă simțeam în apele mele.

Atât de tare am început să tânjim încât am părăsit și casa de lângă pădure. Și m-am întors înapoi printre oameni. Fie și așa cum sunt ei. După care m-am și îmbolnăvit mai grav. Și iată că am ajuns pe mâinile doctorilor…”