Biblio Polis - Vol. 57 (2015) Nr. 2  
ARHIVA  
CULTURA PE GLOB / ROUND THE WORLD / КУЛЬТУРА НА ГЛОБУСЕ
Nicolae RUSU
Aurul de mai al Pragăi

AURUL DE MAI AL PRAGĂI

Nicolae RUSU

Din tot ce citisem despre Praga, nu știu de ce îmi rămăseseră în memorie mai mult niște descrieri de toamnă târzie sau despre iarna zlotoasă a capitalei cehe, iar cele mai frecvente imagini mi-a fost dat să le văd pe ilustratele cu celebrul Pod al lui Carol. Destinul a făcut însă să ajung în urbea de aur a Europei, precum își dezmiardă cehii capitala, tocmai în miezul lunii mai 2015. Dilogia Șobolaniada apăruse la Editura „Havran” („Corbul”) din Praga încă acum patru ani și, grație traducătorului Jiř Našinec și Institutului Cultural Român din Praga, lansarea celor două volume fusese inclusă înșirul de manifestări din cadrul Târgului Internațional de Carte din 14-18 mai, la care calitatea de țară oaspete a avut-o România. Firește, pentru a fi prezent pe 14 mai, când la ora 17 urma să fie prezentate cele două volume – Șobolaniada șRevelion pe epavă –, am aterizat pe aeroportul din Praga în ajun, fiind cazat în aceeași zi la pensiunea „Sfânta Clara” de la o periferie a orașului.

Până la ora lansării cărților, doamna Veronica Miclea, directorul ICR din Praga, îmi oferise posibilitatea de a face cunoștință cu orașul în compania soților Našinec. Lidia și Jiř Našinec, traducătorul romanului, au apărut în fața Teatrului Național (Narodni Divadlo, în cehă) cu o punctualitate nemțească, după ce reușisem deja să admir cele două clădiri ale teatrului de pe malul râului Vltava: una veche, de vreo trei secole, cu coloane și alte detalii arhitectonice în stil clasic și alta ultra modernă, neobișnuită, ce seamănă cu o ființă extraterestră, dar acoperită cu un fel de carapace preistorică. Mai întâi Jiř a propus să trecem și pe la o verișoară a sa, care locuiește în preajma teatrului, și pe neașteptate m-am pomenit într-o locuință de la parterul unei clădiri vechi, de câteva secole. Chiar în antreu, apoi și în celelalte odăi, m-au impresionat o mulțime de tablouri în rame de diverse mărimi, colecții de bibelouri, de fluturi, de scoici, care-mi dădeau senzația că mă aflu într-un muzeu adevărat. Gazda ar fi vrut să stăm cât mai mult pe ospețe, dar în Lidia era treaz sentimentul de ghid, a doua ei meserie, după cea de traducător, și până la ora 17, când abia am ajuns la pavilionul care găzduia Târgul de Carte, eram căzut de picioare, mai ales după ce vizitasem Castelul Vyšehrad.

La standul României se adunase deja un grup numeros de oameni, așteptând să înceapă manifestarea prevăzută de program, adică lecturi din romanul Șobolaniada, după care urma prezentarea volumului Numele meu este Bryan Ruiz al tânărului poet din București Ciprian Maceșaru. Jiř Našinec a vorbit succint pentru publicul ceh despre roman și autor, apoi am citit capitolul 12, nu prea mare, din Șobolaniada în alternanță cu textul expus în cehă de către traducător. Jiři intenționase să mai citim și două parabole – Livada șBerbecul în farmacie – pe care le și tradusese (publicate ulterior în revista Babilon, împreună cu un interviu și cu o cronică la roman, de Petr Plack), dar pe motiv că manifestarea începuse cu un sfert de oră întârziere, a trecut la prezentarea poetului Ciprian Maceșaru și a cărții acestuia. Între timp m-am pomenit „acostat” de Natalia Sergheev, o jurnalistă din Chișinău care obținuse o bursă de stagiu la postul de radio Europa liberă, ea solicitându-mi un interviu, apoi și de Jarmila Horkov, colaboratoarea revistei Babylon din Praga care-mi trimisese anterior prin poșta electronică niște întrebări pentru un eventual interviu. Am oferit apoi și autografe unor cititori cam de vârsta mea, unul dintre ei cu o barbă rară și plete cârlionțate, parcă date cu var, cerându-mi mai mult prin semne să-i scriu ceva într-un carnet în care colecționa autografe. Altul mi-a întins o foaie, care nu era altceva decât afișul publicitar cu poza și cu un scurt CV ale mele, îndemnându-mă să i-o semnez (cu câte un OK, căci atât știa din limba engleză, cât știu și eu, de altfel). Ulterior, s-a apropiat de mine o doamnă între două vârste, care s-a dovedit a fi Hildegard Bunčkova, traducătoarea în limba slovacă a romanului Tărâmul lui Sașa Kozac de tânărul meu coleg Iulian Ciocan, care mă prevenise că o voi întâlni acolo și pe dumneaei. După ce i-am transmis pachetul destinat, împreună cu Lidia și Jiř Našinec am plecat tuspatru într-un local din apropiere unde am tăifăsuit o lungă și caldă seară de mai. Aici am convenit să facem a doua zi o escapadă la Tbor, localitate la vreo 90 de km de Praga, unde își duce traiul pictorul Teodor Buzu, născut în Drăslicenii din preajma Chișinăului.

A doua zi de dimineață, culegându-ne – pe mine de la pensiune, iar pe Jiř de la o stație de metrou din centrul Pragăi – și conducând cu dibăcie propriul automobil, pe la ora 11 Hilda ne-a adus în orășelul drăsliceneanului. Vreo jumătate de oră am rătăcit pe jos prin partea modernă a vechii localități în căutarea adresei la care locuiește artistul plastic moldovean, dar pe oricine întrebam de strada Kostnick 158 ne alegeam cu aceeași strângere din umeri și cu o privire afectată de vinovăție că nu ne poate ajuta. Jiř nu era pentru prima dată în Tbor, mai fusese acum cinci ani oaspetele pictorului, îi avea chiar și numărul de telefon, dar de data aceasta se ambiționase să-i facem o surpriză. Străzile strâmte și croite de la începuturile lor într-o ordine haotică ne-au scos la piața din centrul orașului, unde am descoperit și un afiș care anunța vernisajul lui Teodor Buzu. Dar nici aici nu am reușit să aflăm ce e cu această stradă Kostnick 158. În cele din urmă, un ospătar de la o terasă, nici el neavând habar de adresa de care întrebasem, ne întreabă pe cine căutăm. Auzind numele pictorului, acesta s-a prins imediat să ne arate casa care se afla în imediata apropiere a Pieței, demonstrându-ne în modul cel mai elocvent că în aceste locuri basarabeanul nostru e o celebritate. Din păcate, la apelurile noastre insistente nu ne-a deschis nimeni și Jiř până la urmă a fost nevoit să-i telefoneze, anunțându-l că suntem la ușă. Gazda era la Școala Populară, o instituție publică instituită la insistențele sale, unde predă oricărui pasionat de arta plastică, de la cei mici până la pensionari, pictura și arta desenului. Nu trecură însă nici trei minute, că Teodor Buzu își făcu apariția în fața Galeriei de Artă, unde ne rugase să-l așteptăm. Nalt, spătos, cu plete și fața plină, Teo Buzu crea impresia că de noi se apropie haiducul Toma Alimoș, așa cum îl văzuse câteva decenii în urmă regretatul pictor Filimon Hămuraru în ilustrațiile sale la un volum de balade.

După ce am pășit pragul Galeriei și m-am pomenit în fața picturilor din Sala de expoziții, am descoperit, surprins, că lucrările sale nu au nimic din ceea ce ar părea că pot face parte din propria făptură, creația sa fiind mai degrabă un amalgam de explozii solare, de o avalanșă a unor lumini nuanțate. Teodor Buzu e un maestru al culorilor cu care vrăjește, spectatorul rămânând fascinat înaintea torentului de lumini pastelate, la fel precum unii ajung să încremenească înaintea privirii hipnotizante a cobrei. Acesta poate sta ore întregi în fața acelor erupții de culori, ca să ajungă a înțelege multitudinea de semnificații și idei concepute de autor. De la vernisaj am trecut pe la o terasă unde am savurat deliciul berii cehe, iar după un tur al Pieței și ale locurilor din preajma ei, cu Teodor Buzu pe rol de ghid, am revenit în împărăția culorilor concentrate în atelierul său. De la el am mai aflat, că târgul Tbor din Boemia istorică încă de prin secolul XIV fusese un centru al mișcării husite, inițiate de celebrul Jan Hus, că adepții acestuia ajunseseră să lase urme și prin Țara Moldovei a lui Alexandru cel Bun, mai ales prin Bacău, Huși, Iași, ba chiar și pe un loc dintre satele basarabene Drăsliceniși Măgdăcești de lângă Chișinău.

Pe un fundal muzical basarabean – Eugen Doga, Valy Boghean, Anastasia Lazariuc – maestrul ne-a oferit posibilitatea de a ne delecta și cu alte lucrări, unele dintre ele unice, precum cele concepute într-o tehnică rar întâlnită, pe mătase naturală. Iar înainte de a ne despărți am reușit să facem cunoștință și cu doamna Dagmar Buzu, care tocmai își încheiase programul, ea fiind arhitect și designer urban de meserie. Cu doamna Dagmar Buzu am discutat prin intermediul limbii ruse, pe care o cunoaște încă de când își făcuse facultatea în fosta URSS, la Harkov, acum Ucraina; iar la despărțire Teodor Buzu, precum îi stă bine unui autentic basarabean, ne-a încărcat, generos, cu daruri.

Nu pot să nu remarc luxosul și valorosul album cu care ne-a învrednicit pe fiecare, carte apărută în 2010 la Tipografia Karamšek din Česke Budějovice și care începe cu o semnificativă expresie: „Dedic soției mele, Dagmar, care a făcut posibil să încep o viață nouă.” O subtilă prezentare a sufletului de artist o face criticul în studiul artelor Corina Tudose: „Teodor Buzu se întoarce adese la Porțile Orientului cu bucuria de a fi scăpat de otrăvurile moderne și de a reintra în patria arhaismelor, România. Teodor Buzu se află în Occident, este liber în Tabor, în Republica Cehă, dar locuiește tot în Europa Orientală, străveche poartă de înțelepciune, unde acest artist plastic se înconjoară mereu cu îngerii săi înlăcrimați din Moldova…” Iar Miroslav Kudrna sesizează alte aspecte ale universului de creație al artistului: „Picturile lui Teodor Buzu s-ar putea caracteriza ca un rezultat al emiterii ludice a unor tonuri ce răsună de undeva dintr-o lume imaginară, care nici măcar nu face parte din univers…” Așadar, este lansată originala ipoteză precum că universul interior al unui artist dăruit cu har, precum e și Teodor Buzu, nu este doar o reflecție a unei realități, ci o lume aparte care suplimentează și îmbogățește creația divină, universul cosmic. Exegetul mai remarcă încă un aspect al creației lui Teodor Buzu, precizând că acesta „corectează realitatea înfățișată […], iar inventivitatea lui se îmbină armonios cu pasiunea pentru epicul poetic”. Acest lucru se evidențiază mai ales atunci când pictorul își însoțește tablourile cu expresii, precum ar fi „Arta le dă tuturor și totuși rămâne întreagă” sau „Noaptea am visat că sunt înger. În zori m-am trezit fără aripi. Le-am pierdut la granița dintre Vis și Viață?” Unele sintagme par a fi scoase din contextul creațiilor paradoxiste ale lui Florentin Smarandache, un mare matematician român stabilit în SUA și fondator al Mișcării paradoxiste din România. Astfel, Teodor Buzu ține să ne convingă, precum că „cea mai frumoasă zi a vieții mele a fost noapte” (or, F. Smarandache scrie într-o carte despre sine: „Am văzut lumina zilei la miezul nopții”) sau „viața mea este compusă din întâmplări bine planificate”. Pasiunea lui Teodor Buzu „pentru epicul poetic” e vizibilă și din câteva fragmente de text incluse într-un prospect de propagare a creației sale, elaborat în patru limbi – română, cehă, engleză, germană – în care pictorul mărturisește: „M-am născut Marțși bine am făcut…” Aproape ca în zicerea biblică din Geneza Vechiului Testament: „A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape și toate ființele vii […]. Și a văzut Dumnezeu că este bine.”

În continuarea textului din același prospect, artistul plastic se destăinuiește: „La zece ani m-au primit la Școala de Arte. Acolo am înțeles că tabloul are două părți: una, pe care o vezi cu ochiul liber și alta, care e ascunsă în pictură […]. În trenul Odesa-Harkov am întâlnit-o pe soția mea, cu care am doi feciori. Timp de un an și jumătate am slujit în armata sovietică. Cine a slujit în armata sovietică, acela nu râde la circ. Aici, în Cehia, am înțeles că viața nu le aparține celor care pot, dar celor care vor. Sunt realist – cred în miracole.” Doar un realist care crede în miracole reușește să editeze la Praga, în 2006, cu girul Asociației Cehia-România, arhetipala baladă a românilor Miorița, cu o amplă și temeinică prefață de distinsa doamnă profesor doctor și traducătoare Libuše Valentov, fiind tradusă în cehă de Jiř Našinec, după varianta lui V. Alecsandri, editată la București în 1965. Atât la Chișinău, cât și în Cehia, Teodor Buzu e cunoscut și ca un original grafician și ilustrator de carte, iar un model de măiestrie artistică în acest sens e volumul de poezii al concitadinului său Lumr Slab, în care textul pare a fi parte componentă a ilustrațiilor, de la armonioasele erupții de culori solare și până la grafica tradițională în tuș negru…

După ce soții Buzu ne-au condus până la parcarea auto, unde lăsasem mașina, într-o oră și ceva am ajuns în Praga, lăsându-l pe Jiř la stația de metrou de unde-l luasem dimineața. Firește, ar fi mers și soția sa, Lidia, în această vizită, dar avea de predat, urgent, la o editură niște pagini de traducere în română a unui text…

Iar în următoarea zi, sâmbătă, până la ora 13, când urma să particip la standul României, la o dezbatere literară, am fost invitatul domnului Ștefan Gorda, ambasadorul Republicii Moldova la Praga. Paradoxal, dar această întrevedere s-a produs grație statului român, căci acum patru ani, când Editura „Havran”, unde-mi apăruseră cele două volume și care organizase atunci lansarea lor, cel de-al doilea stat românesc, alias R. Moldova, n-a fost în stare să susțină prezența autorului la acest eveniment. Luându-ne cu vorba, firește, am întârziat cu o jumătate de oră la manifestarea programată, dar m-am consolat într-un fel după ce mai tinerii mei colegi din Țară, Ștefan Ivas și Ciprian Maceșaru, întârziaseră și mai mult. Dezbaterile nu erau altceva decât niște întrebări și răspunsuri dintre autorii prezenți la standul României de la Târgul de Carte – Adela Greceanu, Mircea Duțescu, Alexandru Matei – și publicul curios, cei trei fiind asistați atât de doamna Libuše Valentov, cât și de bonomul și spiritualul Jiř Našinec. Dezbaterile au fost urmate apoi de prezentarea unei cărți semnate de Adela Greceanu în traducerea doamnei L. Valentov, timp în care am mai scris câteva autografe și am făcut cunoștință cu scriitoarea Marketa Hejkalov, a cărei carte e posibil să apară tradusă în limba română de Lidia Našincova la o editură din Chișinău…

După ce am convenit cu doamna Veronica Miclea în privința transportului pentru a doua zi la aeroport și am precizat ora plecării cu nea Burulea, șoferul ICR, soții Našinec au insistat să mă însoțească într-o ultimă întrevedere cu Praga. Am mers mai mult pe jos, discutând multe și mărunte, astfel aflând că și fiica lor mai mare, Clara, a ales brățara de aur a părinților și deja își face masteratul în arta traducerii realizând între timp traducerea unei proze din literatura română. Cea mai mică, Renata, e încă elevă de liceu și abia urmează să-și aleagă o traiectorie a vieții. Am mai aflat că Lidia, româncă nativă, urma să prezinte peste o săptămână la Târgul de Carte din București proza cehului Roman Rž (se citește Raj), tradusă de ea în română.

Ne-am despărțit la o gură de metrou, în razele aurii ale unul asfințit întârziat de mai, ei luând-o spre casă, iar eu spre pensiune. Atunci mi-a apărut pe ecranul memoriei expresia „Zlat Praha”, precum e considerată această străveche urbe europeană, descoperind că Praga e de aur nu numai datorită valorilor arhitecturale și monumentelor istorice de tot soiul, ci mai degrabă grație oamenilor săi. Oamenii de aur ai Pragăi, începând cu marile personalități ale secolelor trecute până la soții Lidia și Jiř Našinec, Libuše Valentov, Petr Plack, Hildegard Bunčkova, Jarmila Horkov, dar și de cei care ajung să sfințească locul pre nume Tbor, soții Dagmar și Teodor Buzu. Aur ceh, aur român, aur din aurăria Universului.