Biblio Polis - Vol. 57 (2015) Nr. 2  
ARHIVA  
OMAGIERI / ANNIVERSARY / ГОДОВЩИНЫ
Echipa Bibliotecii „Ovidius”
Viața, ca o carte citită

VIAȚA, CA O CARTE CITITĂ

Când Lisaveta îi născuse lui Grigore Uncu, din satul Isacova, al doilea copil, bucuria primei copile, mai mare cu doi ani, nu avea margini.

– Gata! Sunt țacă, am cu cine să mă joc, se lăuda la tot pasul Teodora. „Țaca” nu înțelegea că singură era „cocuță”.

Dragostea la țărani, de obicei, nu se demonstrează prin sărutări și îmbrățișări, ci prin atitudine față de gospodărie, muncă la câmp și copii. Părinții se înțelegeau dintr-o privire, adică trăiau din dragoste. După Teodora și Lenuța, au venit pe lume Valentin, Sergiu, Silvia și Andrei.

Dar, dintre toți copiii, Lenuța a fost cea mai alintată de părinți, rude, măhăleni. Copila creștea cuminte, ascultătoare, bine educată. Iar când îi venise timpul să învețe cititul, devenise nedespărțită de carte. Citea pretutindeni: în podul casei, în vie, în popușoi și nu că i-ar fi fost interzis de părinți să citească. Era ca o joacă. Iar iarna, când dădeau gerurile și omătul se aduna în troiene cât casa, tata aducea lemne, iar mama făcea cald în odaie. Lenuței îi plăcea să-și citească poveștile sub masă sau, mai ales, sub plapomă, aprinzând lanterna tatei.

– Iar cineva mi-a luat lanterna, o făcea pe supăratul tata.

Foarte des copiii mergeau la bunicii Ecaterina și Gheorghe Vitiu, părinții mamei Elisaveta. Pentru că buneii din partea tatălui nu mai erau în viață (în urma deportărilor, nu au avut o viață prea lungă). Bătrânii erau blânzi, cumpătați la vorbă și sfătoși. Știau o mulțime de povești, cimilituri, zicători, întâmplări, pățanii, poezii populare, colinde. Toate au fost învățate de la părinții și bunicii lor. Bunica Ecaterina n-a prins să mai învețe buchile. Bunicul Gheorghe însă știa carte, doar că citea numai Biblia și câteva alte cărți religioase.

Într-o zi, Lenuța descoperise în podul casei bătrânești o carte veche de povești, cu altfel de scris. Multe seri la rând bunelul îi citise nepoțelei primele basme românești. Erau seri de neuitat. Apoi, își amintea snoavele și bunica.

Când s-a văzut copilă de școală, a descoperit cele trei biblioteci din sat, inclusiv cea școlară. Le-a vizitat pe toate. Dar cel mai des mergea la biblioteca sătească, unde era bibliotecară mătușa ei, țaca Anastasia Morozan. Îi plăcea felul ei de a fi: cultă, erudită, respectată de tot satul. O urmărea cu admirație cum comunica cu consătenii, cum lucra cu cartea, cum așeza volumele pe rafturi, cu câtă dragoste și în cunoștință de cauză povestea despre fiecare volumaș, cu câtă căldură și tact vorbea cu fiecare vizitator care pășea pragul bibliotecii. Pe atunci Lenuța își închipuia că mătușa ei Anastasia a citit toate cărțile din lume. Ea se simțea stăpână în biblioteca mătușii sale. I se permitea totul: să așeze cărțile pe polițe, să ia orice carte, chiar și din cele la care publicul nu avea acces larg, să servească cititorii… Bineînțeles, în prezența mătușii Anastasia. Cu siguranță, că de acolo i se trage pasiunea pentru carte, dar și dragostea, stima, prețuirea pentru meseria de bibliotecar, precum și talentul de a-și onora obligațiile cu aceeași atitudine de care a avut și ea parte în copilărie: tact, bunăvoință, cunoștințe, dragoste pentru carte și deschidere pentru oameni și comunicare.

În anii de școală era foarte sârguincioasă la carte, dar și foarte activă prin participarea la seratele literar-artistice organizate la anumite sărbători sau aniversari ale scriitorilor consacrați, uneori organizate de școală ori căminul cultural din localitate. Participând cu recitaluri de poezie ori interpretând anumite cântece. Cântecul este o părticică din sufletul ei care a fost moștenit de la părinți. În familie se cântă ori de câte ori cei ai casei și cei apropiați aveau posibilitatea de a se întâlni.

După absolvirea școlii din sat, în 1984, fata a depus actele la USM, Facultatea de Biblioteconomie și Bibliografie. S-a căsătorit fiind încă studentă. A crescut-o pe fiica Doina printre cărți. După absolvire, s-a angajat bibliotecară la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Filiala nr. 2. Iar în 1991 a fost transferată la Filiala nr. 9, ulterior rebotezată în Biblioteca pentru copii „Alexandru Donici”, unde a activat în calitate de director, până în 1993. După care a urmat numirea în fruntea noii filiale – „Ovidius”, deschisă la 24 aprilie 1994. A început de la primele opt mii de cărți, donate de Biblioteca Județeană din Constanța. Elena a depus atâta suflet în zidirea acestei biblioteci, încât, uneori, uita că mai are și casă, și familie, și un copil… Cu Doina vorbea mai mult la telefon. Nu avea un program de lucru fix. Ziua de lucru se termina atunci când nu mai putea continua din cauza epuizării, asta însemnând mult după orele 20.00-21.00. Timp de 19 ani, n-a fost niciodată într-un concediu deplin. Nu rezista să se odihnească în concediu mai mult de o săptămână, după care neapărat revenea la bibliotecă. Nu-i ajungea aerul din bibliotecă, atmosfera cărților, comunicarea cu oamenii. Dar mai era și altceva: își imagina că fără ea lucrurile nu vor merge, deși în toți acești 19 ani a avut parte de un colectiv unit, responsabil, sârguincios… Evident, era vorba de o responsabilitate exagerată, dar cultivată încă din copilărie. Cert e că numai astfel a reușit să transforme Biblioteca „Ovidius” într-o instituție-model, iar numele directoarei Elena Butucel a devenit unul de referință în domeniu. Astăzi, consideră Biblioteca „Ovidius” ca pe un copil al său, căruia i-a dat viață, putere, inteligență, eleganță, dădăcindu-l până la 19 ani; un proiect în care a depus mult suflet, timp, ambiție, profesionalism, anii cei mai frumoși…

Dăruind multă dragoste celor din jur, bună înțelegere, responsabilitate și având dezvoltate calitățile manageriale, în anul 2000 este aleasă în funcția de președinte al Comitetului sindical al Direcției cultură a Primăriei Municipiului Chișinău. Pentru activitate îndelungată și prodigioasă în sindicate, contribuție meritorie în apărarea drepturilor și intereselor de muncă, sociale și profesionale ale membrilor de sindicat este decernată cu Insigna de Onoare a Confederației Naționale a Sindicatului din R. Moldova. În 2009 a făcut studii postuniversitare la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a USM, pentru a-și împrospăta cunoștințele și pentru a însuși noi strategii de comunicare cu publicul, cunoștințe pe care le-a utilizat în continuare la Biblioteca „Ovidius”. Iar în 2012 este numită prim-director adjunct al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. Astfel, s-au schimbat responsabilitățile și programul de muncă, dar vechile obișnuințe – de a nu ține cont de timpul petrecut la serviciu – au rămas aceleași…

Între timp, s-au întâmplat multe schimbări în viața Elenei Butucel. Doina a crescut, a absolvit două facultăți la Institutul Internațional de Management – Contabilitate și Dreptul în Economie. S-a căsătorit și a devenit mamă: fiul Ionuț crește ca un Făt-Frumos. Elena a devenit bunică și este mândră de urmașii săi. Are o viață armonioasă de familie, soțul Ion fiindu-i și un bun prieten cu care au aceleași interese (în afară de serviciu, el fiind constructor): le place lectura, muzica, teatrul, dansul; duc un mod sănătos de viață (alimentație, sport, plimbări împreună). Au o casă frumoasă, o livadă exemplară, cu pomi fructiferi și o grădină de zarzavat, dar și o grădiniță de flori de toate culorile, iar casa e plină de ghivece cu vegetație multicoloră. Fiind ambii din familii numeroase, casa le este plină tot timpul de oaspeți, vecini, rude, colegi, prieteni… Trăiesc în prietenie cu frații, surorile, rudele. Se ajută reciproc, petrec mult timp împreună, calitate moștenită de la părinți. Elena prețuiește mult atmosfera de acasă. Doar în liniștea ei își poate reface forțele. Ea rămâne a fi omul însetat de contactul cu biblioteca și utilizatorii ei.

Pe parcursul anilor, a adunat o bibliotecă personală la care ține foarte mult. Are numeroase cărți cu autografe. Cele mai de preț sunt primele cărți primite de la frați și de la învățătorii din școală. Cartea ei de pe noptieră este Fărâme de suflet – parabole de Aurelian Silvestru, o carte plină de învățăminte, la care revine mereu.

Modelele ei de viață sunt, în primul rând, părinții, pe care i-a respectat, i-a iubit și i-a admirat toată viața, dar și mulți dintre decanii de vârstă și intelectualii care i-au devenit apropiați grație programelor Bibliotecii „Ovidius”, iar în prezent și de la alte instituții.

50 de ani este vârsta înțelepciunii, împlinirii și a constatărilor. La mulți ani, mult stimată colegă. Bucurați-vă de viață, de succese, de noi realizări. Trăiți împreună fericirea familiei, a copiilor și a nepoților. Și să aveți puteri să înfruntați toate greutățile vieții, împreună cu cei apropiați, pe care-i simțiți mereu alături. Să te bucuri din plin de viață. Să te simți împlinită, fericită.

Cu drag și prețuire,

ECHIPA BIBLIOTECII „OVIDIUS”