Biblio Polis - Vol. 57 (2015) Nr. 2  
ARHIVA  
OMAGIERI / ANNIVERSARY / ГОДОВЩИНЫ
Vasile ȘOIMARU, Vlad POHILĂ
Spinosul drum al unui basarabean: de la poalele Codrilor, la forurile științifice europene

SPINOSUL DRUM AL UNUI BASARABEAN: 
DE LA POALELE CODRILOR, 
LA FORURILE ȘTIINȚIFICE EUROPENE

Dr. Vasile ȘOIMARU,
Vlad POHILĂ

Agresați cu o cumplită violență în 1940 și în 1944; apoi deportați „în Siberii de gheață” un deceniu și ceva după prima invazie a sovieticilor; expuși unor experimente diabolice precum foametea organizată, colectivizarea forțată, mobilizarea la munci peste puteri, impunerea unui învățământ bazat pe fals și minciună, rusificarea în marș… E de mirare cum de au putut ieși la un liman, totuși, cei mai mulți basarabeni ajunși sub tăvălugul istoriei scrise cu sângele Războiului al Doilea Mondial.

Destinele conaționalilor noștri din teritoriile românești cotropite de URSS sunt cam toate însemnate de hazard, dacă nu de fatalitate. Rar cine a putut scăpa de acest stigmat al ursitei, iar excepțiile, și aici, nu fac decât să întărească regula.

Traiectoria vieții profesorului Dinu (Dimitrie) Ursu se înscrie organic în drumul pătimirilor parcurs de sute de mii de basarabeni după fatidicul 28 iunie 1940. Copil cuminte de oameni gospodari din Codrii Orheiului, la 10 ani nimerește… într-un orfelinat din Transnistria, iar peste ceva timp – într-o colonie de corecție din sudul Rusiei. Iar din asemenea „așezăminte de învățământ” numai fanteziile pedagogice ale lui Anton Makarenko îi ofereau șansa de a ajunge un om împlinit. Au învins, până la urmă însă, inteligența nativă, germenii demnității și ai perseverenței răzeșești, dorința firească de a se impune, de a fi în frunte. Pe cât de spinos, pe atât de impresionant, emoționant chiar este parcursul vieții lui Dinu Ursu, de la copilul din Cornova românească, la adolescentul „educat” într-o colonie rusească și până la calitatea de profesor și savant orientalist cu împliniri elogiate de forurile științifice europene. Devenirea sa ca om a fost secundată armonios de realizarea ca învățat, iar într-un final – și de revenirea la obârșiile românești care, în pofida cumplitelor încercări ale destinului, au rămas vii în codul genetic.

* * *

Acum, sunt tot mai numeroase sursele care consemnează impresionanta sa biografie de istoric și etnolog, doctor habilitat în științe istorice, profesor universitar.

Prenumele „de acasă” este Dinu; în documentele sovietice era scris Dmitri; în cele ucrainene – Dmitro. S-a născut la 22 mai 1935, în comuna Cornova, județul Orhei, deși, în documentele întocmite mai târziu, ca loc al nașterii este indicat Condrătești, jud. Bălți – satul natal al tatălui. Tatăl, Pavel Ursu (n. 1897), se trăgea dintr-o veche dinastie de răzeși; după absolvirea Școlii Normale (1923), funcționează ca învățător la țară. A decedat în iulie 1941, în circumstanțe neelucidate. Mama, Nadejda (n. Mihail, în 1906), este sora mai mică a cunoscutului cleric și istoric Paul Mihail (1905-1994). A făcut studii la Școala Eparhială din Chișinău, apoi la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași. Rămânând văduvă cu doi copii mici, îl dădu pe fiul mai mare, Dinu, pentru a fi crescut de fratele ei mai mare, trăitor la Bălți, acesta neavând urmași. La Bălți, Dinu începe școala primară (1942). În 1944, Nadejda Mihail-Ursu se refugiază în dreapta Prutului, reușind să-l ia numai pe fiul Constantin, mezinul. Locuiește la Sibiu, unde lucrează ca profesoară în școli și licee, decedând în 1988.

Din 1945 Dinu Ursu se află în orfelinatul din s. Cuzmin, din Transnistria, însă în 1948 fuge de aici, vagabondând prin Basarabia, Ucraina, Rusia. În toamna lui 1948 este luat în colonia de corecție prin muncă a copiilor din or. Kamennomostsk, ținutul Krasnodar, Rusia, unde învață la școală, iar concomitent muncește zilnic patru ore la o fabrică de mobilă. După absolvirea cu note foarte bune a școlii de șapte clase, i se permite, cu titlu de excepție, să urmeze școala medie de cultură generală, în or. Maikop, pe care o absolvește în 1953. În același an dă admiterea la Facultatea de Istorie a Universității din Odesa. În 1965 intră la studii de doctorat la Catedra de istorie modernă și contemporană a Universității din Odesa. Scrie disertația Mișcarea muncitorească și politica socială a Angliei în anii 1900-1914, pe care o susține la Universitatea din Perm, în 1969, tot atunci conferindu-i-se gradul didactic de lector superior. În 1970-1971 studiază limba franceză la facultatea specială a Institutului de limbi străine (azi, Universitatea de Lingvistică) din Moscova. Este trimis profesor la Ecole Normale Superieure (Universitatea Pedagogică) din or. Bamako, capitala statului Mali din Africa de Vest („franceză”), unde predă studenților de acolo istoria universală (1972-1976). Concomitent, face primele studii și cercetări de africanistică, acestea constituind obiectul viitoarei teze de doctor habilitat. Revenind la Universitatea „Ivan Mecinikov” din Odesa, este ales, în 1976, șef al Catedrei de istoria modernă și contemporană, deținând această funcție zece ani. În 1979-1980 trece un stagiu la Universitatea Sorbona din Paris; a avut stagii și la Universitatea „M. Lomonosov” din Moscova (1987, 1992).

În 1985, în cadrul Institutului de Orientalistică al Academiei de Științe a ex-URSS, susține teza de doctor habilitat Istoriografia contemporană a țărilor din Africa Tropicală. După cum au menționat oponenții științifici oficiali, disertația lui D. Ursu nu avea o lucrare egală în africanistica timpului, atât în ceea ce privește amploarea materialului analizat, cât și ca profunzime, abordare și viziune creatoare. Monografia tipărită pe baza tezei de doctor habilitat (Moscova, 1983), a beneficiat de recenzii favorabile în reviste de specialitate din fosta URSS, precum și din România, Ceho-Slovacia ș.a.

În perioada 1986-2005, D. Ursu lucrează în Crimeea, ca șef al Catedrei de istorie modernă și contemporană a Universității Naționale din Taurida (până în 1997), apoi șef al Catedrei de orientalistică și relații internaționale a Universității Internaționale de ecologie și politologie Taurida, ambele din Simferopol. În total, a deținut funcția de șef de catedră de-a lungul a 27 de ani, în trei universități. Din 2005, este profesor la Universitatea din Odesa.

Prof. D. Ursu manifestă interes pentru mai multe domenii ale științei. A debutat ca cercetător-anglist, apoi s-a simțit pasionat de africanistică. Din 1977 este membru al Consiliului Științific pentru problemele Africii al Academiei de Științe a ex-URSS; devine coautor al unui dicționar enciclopedic fundamental Africa, tipărit la Moscova, laureat al Concursului unional pentru cea mai bună lucrare științifică în domeniu (1985). Activând în Crimeea, pune bazele orientalisticii locale, se ocupă de istoria culturii tătarilor din Crimeea. A reabilitat, punând din nou în circulație nume uitate sau de personalități supuse represiunilor staliniste, inclusiv de savanți-orientaliști. A studiat, printre primii în fosta URSS, problemele metodologice ale istoriei „vii” (orale, nescrise), a recurs la aplicarea metodelor cantitative în istoriografie. Și-a publicat scrierile în prestigioase reviste academice și de specialitate: История и историкиИсточниковедение отечественной историиВопросы историиНовая и новейшая историяНароды Азии и АфрикиАзия и Африка сегодняСоветские архивы, Советская этнографияУкраiнский iсторичний журнал etc. A pregătit opt doctori în științe (inclusiv unul din Cuba, altul din Palestina) și a fost consultant științific la trei teze de doctori habilitați.

A făcut cercetări în arhivele centrale din Moscova și Petersburg, în Arhiva Națională a Franței, în Depozitul de documente ale țărilor coloniale din Aix-en-Provence, la Arhivele UNESCO din Paris, tipărind și un articol despre ele. A lucrat în Arhiva Specială a NKVD, în care se păstrează documentația luată în calitate de trofeu din unele țări ocupate de Germania nazistă (Polonia, Ceho-Slovacia, Franța, Belgia, Danemarca). La fel, printre primii a vizitat arhiva Colegiului Militar al Judecătoriei Supreme a URSS, în care sunt depozitate milioane de dosare ale celor supuși represiunilor, precum și Arhivele politicii externe a URSS, imediat după deschiderea acestora, în 1992. A lucrat în Arhiva din Bamako, capitala statului african Mali, iar la Istanbul a mers pe cont propriu pentru a studia materiale de arhivă vizând viața și activitatea poetului și fruntașului pe tărâm obștesc al tătarilor din Crimeea, B. oban-zade. Desigur, a fost și mai este un vizitator constant al arhivelor din Kiev, Simferopol, Odesa.

A participat cu comunicări la numeroase congrese, simpozioane și conferințe științifice internaționale, inclusiv la Conferința a II-a internațională pentru surse orale (nescrise) privind istoria Africii (Bamako, 1976); Congresul al XV-lea internațional de științe istorice (București, 1980), Simpozionul al V-lea al istoricilor-africaniști (Bratislava, 1983), Congresul al IX-lea de studii etiopiene (Moscova, 1988), Conferința UNESCO Dezvoltarea științei în țările neeuropene (Paris, 1994), Simpozionul Ucraina – NATO (Bruxelles, 2001).

Rezultatele cercetărilor științifice ale lui D. Ursu își află reflectare în circa 350 publicații (inclusiv nouă monografii), editate preponderent în Rusia și în Ucraina, însă a tipărit scrieri științifice în mai multe țări: Azerbaidjan, Germania, Mali, Mexic, Tatarstan (Rusia), Turcia, Franța, Estonia, R. Moldova, România.

A fost vicepreședinte al Asociației Ruse de istorie orală, vicepreședinte al Societății Ucrainene de biografii, membru al consiliilor de specialitate pentru susținerea tezelor de doctor la Institutul de Orientalistică al Academiei Naționale de Științe a Ucrainei, la universitățile din Dnepropetrovsk, Zaporojie și Odesa. Este membru al colegiilor de redacție la revistele: Kul’tura narodov PricernomoriaBibliotecinoe delo i kraevedenieTasil (Învățământul, în limba tătarilor din Crimeea), BiblioPolis.

Deși mai mult sporadic, de-a lungul vieții, Dinu (Dimitrie) Ursu a ținut o legătură sentimentală cu patria părinților, în ultimul timp această relație fiind alimentată și de întâlnirile și convorbirile pe care le-a avut cu verișoara sa dreaptă, prof. univ. dr. Zamfira Mihail din București, precum și cu conf. univ. dr. Vasile Șoimaru. A putut să recupereze din cunoștințele de limbă română, pe care vitregiile sorții nu i le-au șters cu totul din memorie. În ultimul timp, manifestă un viu interes față de istoria românilor, în special – de istoria basarabenilor, studiind în arhivele odesite și elaborând articole și studii pe teme ca aflarea lângă Odesa, la sanatoriul din Kuialnik, a lui Mihai Eminescu, iar la Odesa – a basarabenilor, care au făurit Unirea din 1918, sau problema cedării către Ucraina, în 1940, a pământurilor din nordul și din sudul Basarabiei.

Menționăm cu bucurie că revenirea la baștină a savantului D. Ursu a avut loc și prin intermediul BM „B.P. Hasdeu”, unde și-a lansat o serie de lucrări, făcând și o donație bibliotecii-gazdă. Suntem recunoscători dlui prof. D. Ursu că a încredințat spre publicare revistei BiblioPolis două valoroase studii istorice, ambele cu tematică românească. La aniversare, toți prietenii români, de la Chișinău și București, îi spunem un călduros „La mulți ani cu sănătate!”, asigurându-l pe dl prof. univ. Dinu Ursu de sincera noastră prețuire și admirație.