Fratelui Leonard

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor

De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,

Ce simplu-ar fi să cad lîngă-un izvor

Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă n-aş fi cum sînt –

Un grav refuz la patimi trecătoare,

Pentru cei ordinari de pe pămînt

Şi dragostea aproape-i o teroare.

Eu sufăr astăzi pentr-un ordinar

Ce-şi saltă-o reputaţie precară,

Dar cum iubirea e din cer un dar,

Mă-nvinge astă verde primăvară.

Totul e verde-n faţa mea şi tot

Impune bucurie, nu durere,

Iar eu mă duc, precum se duse Lot,

Sodoma şi Gomora-s în putere.

Eu merg pe-un drum ce nu se-arată lent,

În urma-mi sarea arde orice stare,

În urma-mi pe-acest drum incandescent

Răsar doar monumente mari de sare.

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor

De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,

Ce simplu-ar fi să cad lîngă-un izvor

Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă-aş trăi cumva

Mai altfel, mai supus, mai cu momentul,

Dar eu nu pot, şi toată viaţa mea

E-o lacrimă ce-şi curge monumentul.

Şi merg, şi merg, tot merg în infinit,

Şi sufletul nu-mi las nici într-o gară,

Merg către-un frate-al meu cel mai iubit

În cea mai verde-n lume primăvară.

Merg către-un frate-al meu dinspre-un pustiu

De stare, de gîndire, de candoare,

Merg către-un mort mai viu ca orice viu

Care mă-aşteaptă ca pe-o sărbătoare!

Rămîi cu bine, lume, şi rămîi

Cu o enormă, groaznică ruşine,

Că de la ziua ta, din cea dintîi,

Poeţii nu avură loc în tine.

Rămîi şi tu, biet trăitor sub vremi,

Ce m-ai trădat dintr-o tocmeală-a pieţii,

Ce primăvară, Doamne, de te temi

Că dai în Dumnezeu, lovind poeţii!

Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamaţi,

Ei, cei răniţi, cîntat-au chiar şi rana,

Ah, de-am să mor, vă rog să mă-ngropaţi

Sub un stejar, din dor, la Căpriana.

Leonida lari