Deşi foarte iubită, dorită,
solicitată de mulţi, Leonida era totuşi o mare solitară

Cu 20-23 de ani în urmă, Leonida Lari se afla mereu, zilnic, în centrul atenţiei şi se părea că toată lumea e cu ochii pe ea... Un ziarist din Estonia, martor la mitinguri, la şedinţele cenaclului Alexe Mateevici, la alte manifestări ale Mişcării de Renaştere Naţională, din centrul Chişinăului, a numit-o atunci, prin 1989, Ioana d’Arc a Basarabiei şi foarte mulţi, inclusiv oponenţii sau adversarii poetei, au fost de acord că i s-a atribut un calificativ nu numai extrem de reuşit, dar şi pe potriva caracterului şi a acţiunilor pe care le întreprindea. Cu adevărat, Leonida Lari merita acest supranume.

În ultimii ani, Leonida Lari avea un mod de viaţă retras, cu totul discret. Unii spuneau că o duce foarte bine la Bucureşti, alţii mărturiseau că ar fi văzut-o la Chişinău, în compania unor prieteni sau colegi de breaslă literară. Cîte cineva mai adăuga că ar fi arătat poeta nu tocmai bine... Şi iată că azi, duminică, 11 decembrie 2011, mai întâi câteva apeluri telefonice, apoi şi posturile de radio şi TV au făcut publică trista ştire a plecării pentru totdeauna dintre noi a Leonidei Lari. Ştirea, trebuie să recunosc, m-a răvăşit enorm... Poeta, luptătoarea pentru dreptatea noastră, a murit în chinuri grele, marginalizată şi dată uitării.

Leonida Lari mi-a fost foarte dragă: înainte de toate, pentru că a fost o mare poetă, cu har de la Dumnezeu, apoi şi o artistă militantă. Nu s-a temut să stea în faţa mulţimii, ba mai mult – a mobilizat zecile de mii de conaţionali în Piaţa Marii Adunări Naţionale. A făcut totul pentru apariţia primului ziar românesc în Basarabia sub ocupaţie rusească – Glasul. Şi-a exprimat tranşant atitudinile şi în Parlamentul României. Adeseori a scris şi a spus lucruri incomode, din care motiv nu a plăcut şi s-au găsit destui ca să o marginalizeze, s-o bârfească, s-o insulte, să-i provoace dureri. Leonida Lari merită toată preţuirea şi admiraţia şi pentru că, fiind o artistă prin excelenţă, a fost şi o mamă adevărată – a născut, a crescut, a educat trei fiice: Romana, Cristina, Emanuela. La serviciu, ca deputată ori deţinând alte funcţii, a arătat multă omenie colegilor, prietenilor, rudelor, dar şi unor străini, necunoscuţi care, desperaţi, apelau la ajutorul ei.

Marea durere e că Leonida Lari pleacă tocmai acum când avem nevoie de spiritul şi energiile mobilizatoare pe care le avea ea. Dar... Poate că această moarte îi va trezi din letargie pe conaţionalii noştri, îi va determina să se gândească la faptul că avem de făcut multe pe acest pământ, pe care Leonida l-a iubit fierbinte, l-a cântat cu duioşie, luptând şi sacrificându-se pentru el.

Am lucrat în preajma Leonidei Lari mulţi ani, la revista Glasul – de la pregătirea primelor numere, în iarna lui 1988, ce au apărut în clandestinitate (nr. 1, la Riga, în martie 1989; nr. 2, în iulie, la Vilnius) până în 1995 – şi nu am decât amintiri frumoase, duioase despre ea. În 1989 i-am lecturat un manuscris care avea să devină prima ei carte cu litere latine – Anul 1989, îngrijit la Editura „Hyperion” de regretata ziaristă şi redactor de carte Stela Vangheli-Butnaru.

În nr. 3 al revistei BiblioPolis din anul curect am pregătit pentru tipar un eseu al Drăgostiţei Bujor despre Leonida Lari, pe care l-am însoţit cu un florilegiu de poeme, selectate de către colegul Valeriu Raţă din câteva plachete de ale ei. Acest număr de revistă a ajuns la Leonida când se afla pe patul suferinţei fără alean... Apropiaţii ei mi-au spus că s-a bucurat de această neuitare pe care i-am arătat-o prin intermediul revistei BiblioPolis...

În aceste zile după plecarea dintre noi a Leonidei, încerc să-mi amintesc: când am văzut-o prima dată? Ei da, la începutul anilor ’70, pe coridoarele Universităţii. Dar am discutat cu ea mai mult, mai pe îndelete, în octombrie 1976. Era printre cei care îl conducea la gara Chişinău, la trenul spre Moscova, pe Nichita Stănescu. După plecarea trenului, toţi s-au risipit care şi încotro, încât am rămas pe peron numai eu şi Leonida. N-am îndrăznit să-mi ofer serviciile, ea mi-a zis dacă nu vreau să o conduc „în noapte”: era aproape de ora 23, şi ea locuia într-un cămin din sectorul Botanica. Tot drumul, cât am mers pe jos, mi-a vorbit despre poezia lui Nichita şi în genere despre poezie. În faţa căminului, mi-a zis cu un surâs trist: „Cred că ne vom mai întâlni, vom continua discuţia...” Acea discuţie, dar şi multe altele, aveam să le continuăm exact peste 12 ani, în toamna lui 1988, când m-a „cooptat” în echipa Glasul-ui. Mai apoi, de-a lungul anilor, adeseori am rămas cu impresia că, în ciuda faptului că era o fire extrem de sociabilă, deşi foarte iubită, dorită, solicitată de mulţi, Leonida Lari era totuşi o mare solitară.

Vlad POHILĂ