Decesul subit al Leonidei Lari, survenit în urma unei boli care a ţintuit-o la pat, în dimineaţa zilei de 11 decembrie curent, a şocat multă lume. Nu mai puţini au căutat să o vadă pentru ultima oară – acasă, apoi la Catedrala „Sf. Teodora de la Sihla”, apoi la Opera Naţională, în fine, la Cimitirul Central din str. Armenească, unde a fost înhumată la amiaza zilei de 13 decembrie. Întru cinstirea memoriei celei care a fost Leonida Lari, inserăm mai jos necrologul USM, două evocări ale unor colegi de-ai ei, precum şi o poezie percepută ca un Testament al marii poete şi luptătoare pentru demnitatea noastră naţională.

* * *

O boală grea şi nemiloasă a smuls-o dintre noi, în dimineaţa zilei de 11 decembrie 2011, pe Leonida Lari – distinsă poetă, eseistă şi traducătoare, om politic, cavaler al Ordinului Republicii (1996), luptătoare pentru libertatea şi emanciparea naţională a românilor basarabeni, supranumită „o Ioana d’Arc a Basarabiei”.

S-a născut la 26 octombrie 1949, în s. Bursuceni, Sângerei, într-o familie de intelectuali. Licenţiată în filologie, Universitatea de Stat din Moldova (1966-1971). A activat la Muzeul Republican de Literatură „D. Cantemir”, la Editura „Cartea Moldovenească” şi la săptămânalul Literatura şi arta. Redactor-şef, din 1989, la prima publicaţie în grafie latină din Basarabia, Glasul, reintitulată ulterior Glasul Naţiunii. Deputat în Sovietul Suprem al URSS (1989-1991), deputat în Parlamentul României (1992-2009).

Între 1990 şi 1997 a stat în fruntea Ligii Creştin-Democrate a Femeilor din R. Moldova.

Debutează editorial cu volumul de versuri Piaţa Diolei (1974), apreciat de critica literară ca una dintre cele mai originale apariţii în colecţia Debut. În 1980 îşi tipăreşte cea de-a doua carte, Marele vânt, urmată de volumele de poezie Mitul trandafirului (1985), Scoica solară (1987), Dulcele foc (Bucureşti, 1989), Anul 1989 (1990), Lira şi păianjenul (1992), Al nouălea val (1993), Scrisori din strada Maicii Domnului (Bucureşti, 1995), Între îngeri şi demoni (Bucureşti, 1998), Învingătoarele spaţii, volum antologic (Bucureşti, 1999), Infinitul de aur (2001), Epifanii şi Teofanii (Bucureşti, 2005), Sibilă (Bucureşti, 2006) ş.a. Semnează volumul de eseuri Epifanii (1994). În 1988, editează cartea de basme pentru adolescenţi Insula de repaus, iar în 1989 – placheta de versuri pentru copii Lumina grăitoare.

În toate cărţile sale de poezie, Leonida Lari a îmbinat gravitatea rostirii cu iluminarea vizionară, dulcea melancolie cu febra mesianică, suavitatea şi energetismul cu militantismul civic. Efortul sacralizării topit în versuri melodioase convieţuieşte în lirica sa cu angajamentul civic, rostit tunător, cu spirit justiţiar, oferind o cronică lirică a procesului de renaştere basarabeană sub semnul românismului. A tradus din marii poeţi ai lumii: Edgar Рое, Novalis, Holderlin, Puşkin, Esenin ş.a.

Creaţia sa este inclusă în numeroase antologii lirice apărute în România, Franţa, Suedia, Belgia, Iugoslavia. A fost distinsă cu Premiul pentru poezie „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul Dulcele foc, cu Premiul „România Mare” – pentru întreaga activitate poetică şi civică (1994) şi Premiul „Tibiscus” (Serbia).

Recunoscută pe bună dreptate drept unul din fondatorii şi liderii Mişcării de eliberare naţională, în momentele cruciale ale istoriei noastre recente, Leonida Lari s-a aflat în primele rânduri ale militanţilor pentru refacerea conştiinţei civice şi naţionale, pentru promovarea şi afirmarea valorilor perene ale limbii, culturii şi istoriei românilor moldoveni, manifestându-se ca o luptătoare neînfricată, ca un poet-tribun implicat în miezul fierbinte al evenimentelor.

Opera poetică a Leonidei Lari va rămâne în patrimoniul culturii noastre, iar amintirea poetei şi luptătoarei va fi mereu neîntinată în inimile celor care au cunoscut-o şi au apreciat-o.

Dumnezeu s-o odihnească în pacea Sa luminată.

Îndureraţi în Piaţa Diolei…

Iunie 1970. În republică se desfăşura o sărbătoare literară consacrată memoriei poetului rus Puşkin.

La conacul boierului Ralli din satul meu de baştină, Dolna, sosise un grup de scriitori. În cadrul recitalului de poezie prezentat în curtea conacului, am ascultat-o şi pe o tânără frumoasă, care a impresionat cu poeziile sale, dar şi cu felul ei de a le prezenta. Eram elev şi surpriza a fost ca, după recital, buna mea învăţătoare să-mi facă cunoştinţă cu „poeta Liuba Tuchilatu, studentă la Universitatea de Stat, care semnează cu pseudonimul Leonida Lari”. Am vorbit ceva, după care tânăra poetă mi-a zis să trec numaidecât pe la Chişinău, dacă doresc să-mi dea nişte cărţi bune. Degrabă m-am pornit spre capitală, mototolit de emoţii, pentru că nu-mi dăduse prin cap să iau cu mine altceva decât vreo doi pumni de cireşe albe. Îmi închipuiam chiar şi replica ei: „De ce te porneşti prin poezie cu cireşe?” Dar a fost una din cele mai impresionante zile din viaţa mea. Şi Leonida, dar şi soţul ei, tânărul actor Mihai Iorga, m-au primit de parcă eram cunoscuţi de-o veşnicie. Apoi Leonida mi-a făcut cunoştinţă şi cu fratele ei, Leonard Tuchilatu, un fel de Nicolae Labiş basarabean.

După prima întâlnire, m-am întors acasă cu mai multe cărţi româneşti, inclusiv un volum de Rainer Maria Rilke, poet austriac de limba germană, care a devenit cartea mea preferată în anii studenţiei. Au urmat nişte legături de adevărată prietenie între familia mea şi a soţilor Iorga. Atunci când mi-a venit şi mie rândul să mă căsătoresc, Leonida a insistat ca viitoarea mea soţie să meargă la Palatul Căsătoriilor îmbrăcată numaidecât în rochia ei de mireasă. Iar o dată, în timpul discuţiilor, s-a ridicat repede, a luat un ac, şi-a spart buricul degetului arătător, mi-a zis să fac şi eu acelaşi lucru, după care a îmbrăţişat rănile: de-acu înainte suntem fraţi de cruce! Asta era Leonida…

Am adorat-o apoi şi ca politician, şi ca luptătoare înflăcărată pe baricadele Mişcării de eliberare naţională, şi ca apărător al basarabenilor în Parlamentul de la Bucureşti.
Dar, în ultimii ani, nu ne-am mai găsit. Îndurerată, ea a trecut din Piaţa Diolei cu Marele vânt prin Dulcele foc spre Al nouălea val…

Astăzi, mergând spre Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”, unde îi stă corpul neînsufleţit pentru a fi dus pe ultimul drum, mi se pare că a fost ca o Fată Morgana şi mă opresc în Piaţa Diolei, unde văd cum cei doi pumni de cireşe albe mi se transformă în doi pumni de lacrimi amare.

Iartă-ne, Leonida…

Gheorghe BUDEANU