Îmi place să mă gândesc la tradiție ca oferind repere şi soluții pentru a trăi deopotrivă continuitatea şi schimbarea.

Anii comunişti nu au putut, pe acest plan, aboli tradiția. Mai degrabă, ei au limitat drastic sau chiar au anulat elanul cu care câteva generații au făcut apel la repere şi soluții existente ori au inventat altele spre a trăi, supraviețui onorabil. Dacă pornim de la decenii, este vorba de cinci generații: cea născută în anii 1940, căreia îi aparțin, cele născute în anii 1950, 1960, 1970 şi 1980. Pentru fiecare din aceste generații, reperele şi soluțiile au fost altele, mai multe sau mai puține, mai inspirate sau mai puțin eficiente. În cele ce urmează voi vorbi mai cu seamă despre repere şi soluții ale generației născute în anii ’40 ai sec. XX şi despre felul în care, ca membru al acestei generații, am privit la opțiunile celor născuți în alte intervale, comuniste sau anterioare instalării comunismului în România.

Am crescut în ani grei, de război, foamete, război civil implicit. Dar părinții vegheau, generația lor, lovită în plin, se arcuia deasupra noastră protejându-ne. Au fost în copilăriile noastre, grație lor, sărbători, atenuate, fără daruri nu o dată, dar sărbători. Am mâncat cozonac, am ciocnit ouă roşii, nu am avut neapărat pom de Crăciun, dar saloanele argintii sau bomboanele fondante au imprimat pe o clipă zilelor pecetea desăvârşirii. În perioadele de foamete şi sărăcie, prieteni apăreau de unde nu te aşteptai. Cu, în dar, un kilogram de orez sau de zahăr, o pungă mare de făină, o sticlă de ulei. Cu haine încă bune, trecute de la un copil la altul, dar din dar. Câte o vizită ne aduna frumos în jurul paharelor brobonate în care plonja o linguriță de şerbet sau al farfurioarelor minuscule în care poposea, în cantități înțelept drămuite, dulceață de cireşe amare sau de caise cu sâmburii albi, cojiți, ai fructului dulce-acrişor, aşteptând să fie zdrumicați bucuros şi de copii şi de adulți.

Oraşul ne deschidea brațele. Pe timpul verii, bulevardul 6 Martie era stropit de maşini-cisternă seară de seară. Mirosea a praf încins, de pe trotuare se ridicau aburi,
viața conținea o sămânță de dichis. În Cişmigiu, grădinarii potriveau cu migală florile în chenare de care ne bucuram în treacăt, ca şi cum ne-ar fi fost datorate. A trebuit să vin în anul 1990, într-un Cişmigiu cu bălării, unde o bătrână aduna între tufişuri lemne de foc, pentru a măsura însemnătatea gesturilor edilitare pe care le considerasem în copilărie ca de la sine înțelese. La stadionul ANEF din parcul în care se înalță acum Opera, Țiriac şi Năstase jucau tenis de zile mari, mă duceam să văd, cu o carte sub braț, nu mai apucam să citesc. În Grădina Botanică aleea de castani umbroşi, sera cu labirintul minuscul din fața ei, balta cu melci ascuțiți plutind vertical unii, rotunzi şi perfect plați, plutind culcați, alții, plantele solemn etichetate ne aşteptau, acolo am învățat pentru examene, întrerupând bucuros cititul pentru te miri ce altă minunăție. Lângă Grădina Botanică, nu departe, se aflau casa lui „Moş Ene pe la gene”, alias Batzaria, casa lui Minulescu, devenită muzeu sau Palatul pionierilor, unde mergeam la cor şi la cercul de pictură şi primeam, în pauze, câte o japoneză cu marmeladă. La ceasul de la Universitate, am văzut un urs jucând, în acompaniament de daira. Cinematografele de pe b-dul 6 Martie ne îmbiau.

Anotimpurile ofereau alte repere. De 1 martie, mama se întorcea de la şcoală cu zeci de mărțişoare, care-mi erau trecute toate, le categoriseam, admiram, stocam. De Paşti, în jurul Bisericii „Sf. Elefterie” din fața casei noastre poposeau ciobani cu turme. Vindeau miei pe care îi tăiau pe loc, în vaierul oilor, în zarva cumpărătorilor. La defilările obligatorii de 1 Mai se vindeau crenvurşti şi icre de Manciuria. Mama se întorcea frântă de oboseală, dar cu bunătățile pe care le aşteptam. Venea apoi momentul teilor şi strada Dr. Lister aromea îndelung, iar fratele meu şi cu mine alegeam pe îndelete copacii pe care să-i dijmuim. Vara, la colțul străzii Sf. Elefterie se aducea casată în timpul zilei, se coceau mici fumegânzi seara. În parcul din fața bisericii înfloreau într-un rond îngrijit trandafiri înalți, de culoarea merelor domneşti. În fiecare toamnă mama ne lua, pe fratele meu şi pe mine, la cumpărat încălțări, câte o haină sau o căciulă pe Lipscani, şi la papetărie. Cumpăram caiete şi maculatoare pe care le miroseam îndelung, cu plăcere posesivă, penare şi creioane, tocuri şi penițe, hârtie de învelit caiete, de culoare violetă. Eram bogați, la fel cu ceilalți copii. Iarna, fratele meu şi alți băieți din curte mergeau la derdeluş. Eu mă ghemuiam cu nasul în calorifer şi citeam ca într-o vizuină caldă câte o carte care trebuia înapoiată repede.

La şcoala de fete nr. 15 învățam paşi de joc pentru serbări şi îmbrăcam, cu grijă, câte un costum popular împrumutat, de obicei prea larg. La Liceul „Lazăr”, doamna Georgeta Breazul, devenită peste noapte profesoară de română şi de constituție, ne strângea în amfiteatru şi ne punea să ascultăm muzică clasică din bunătatea sufletului ei vioi şi punând la bătaie colecția de plăci de patefon a soțului ei, George Breazul. Experiențele de chimie, lectura cu voce tare la orele de română a unor texte pe care nu le-am uitat de atunci, prieteniile care se legau cu colege de clasă pe care nu le-am mai întâlnit, dar le țin bine minte: Ariana Sava, Raluca Manolache, Gabriela Bocec, toate au fost aidoma celor din copilării mai puțin umbrite de vremi, din țări mai prospere în care viața curgea mai destins.

Am avut cărți şi reviste pentru copii. Unele, luate de mama sau tata: Frații Grimm, Nepoții Roademultulesei, Vântul prin sălcii, Alice în Țara Minunilor, Arici-pogonici. Altele, traduse din literatura sovietică, pe care le citeam la şcoală. De Timur şi băieții lui îmi amintesc cu plăcere. Ca şi de Zoia Kosmodemianskaia. A-i ajuta pe cei în nevoie, a-ți aduna curajul la greu, mesajul era universal chiar dacă exprimat prin textele unei singure culturi, de caracterul dominator al căreia nu eram pe atunci conştienți. Mai târziu, mama îmi cumpăra cărțulii din Mica bibliotecă critică, din Biblioteca pentru toți. De la biblioteca de cartier, de la fetele Stamatin, de la familia Friedlander, al căror fiu plecase din țară şi pe care îl înlocuiam pe câte o clipă, când mă priveau parcă mai lung, împrumutam cărți. Ale Friedlanderilor erau legate în mătase albastru azurie, toate la fel. În casă, prea multele cărți din biblioteca mamei, a tatei, nu se lăsau citite, fără poze, fără dialoguri şi în limbi neştiute cum erau. Bunica citea volume cu litere gotice sau cărți ungureşti.

Observam că, atunci când mergeam la cofetăriile din cartier, la Lupu sau la Anghelescu, mâncam cataifuri, cremşnituri, sarailii sau savarine numai noi. Vedeam că doar hainele noastre se înnoiau. Îi priveam palizi, îmbrăcați în haine trecute, cum erau, pe mama, tata, bunica. Am aflat apoi că tata e bolnav, că e la spital, că a murit într-un spital de închisoare, că a fost închis. Pe strada Costache Negri, cum mergeam spre stadion, era un cămin de reeducare pentru copii de chiaburi, ni se spunea. Bunica trecea repede prin dreptul lui conducându-ne la ştrandul Bragadiru unde seara, în timpul verii, rulau gratis filme sovietice cu recolte îmbelşugate din Kazahstan. Câte un ciorchine umplea ecranul, transparent şi dolofan, ne bucuram de el aproape tot atât cât ne bucuram de hamburgii şi tămâioşii pe care îi cumpăram de la piață. Şi cât se bucurau, în film, colhoznici fruntaşi, şi ei dolofani. Verile nu ni le-am petrecut decât o dată împreună cu mama, la Băile Herculane, şi o dată, împreună cu bunica la Petreşti. În rest, după moartea tatei, mama ne trimitea în colonii, ea lucrând în altele, cu copiii altora, pentru ca noi să obținem locuri bune. Amintiri de vacanțe cu părinții aproape că nu am. O dată, pe teren, la Hodac, mama şi tata, fratele meu şi cu mine am fost în acelaşi timp. Nu am ştiut cât trebuia să ne bucurăm. La mare nu am ajuns decât după ce mă căsătorisem, la 21 de ani.

De la intuiția vagă a greului, care-i apăsa pe cei din jur dijmuindu-le viețile, am trecut treptat la înțelegerea lui. Nu fusesem făcută pionieră şi lucrul durea. Dar apăruse la orizont o misiune nouă: aceea de a nu spori necazurile de acasă. Iar oamenii din jur, de pe stradă, au fost parcă pe o vreme mai atenți cu mine şi mai buni. Ce mi se refuza era cumpănit de plusuri de afecțiune ajutătoare. Mama şi bunica mă priveau mai prelung, cu încuviințare şi uşurare, atunci când vedeau că nu mă înnegurez şi nu „descresc”, cum credea mama că se întâmplă cu copiii ale căror dorințe simple nu se împlinesc.

Când s-a pus problema intrării la facultate, clarificările sporiseră simțitor. Ştiam de acum prea bine că am dosar prost. Cântăream cu mama la nesfârşit meritele respective ale francezei, românei sau englezei, aveam diplomă de merit şi nu trebuia să dau examen, ce mi se întâmpla era important. Christina Galitzi se oferise să mă pregătească pentru engleză şi îmi vorbea gutural de Roosevelt şi New Deal. Chemați să ne sfătuiască, bunul domn Negru, fost coleg la Institutul de Statistică al tatei, şi Mihai Pop comparau profilurile ideologice ale celor trei facultăți şi carierele pe care le deschideau. Odată intrată la Facultate, au apărut figuri ocrotitoare: Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Ion Coteanu, Tudor Vianu. Nu apelam la ei, nu-i vedeam până în momentul în care apăreau la cursuri, dar erau acolo, mi se povestise despre ei acasă şi ştiam că la o adică mi-ar putea sta în ajutor. Când, în anul III, am fost pe punctul de a fi exmatriculată, mama i-a convocat din nou pe Mihai Pop şi pe domnul Negru. Se elaborau strategii complicate, mi se amintea faptul că nu-mi pot permite să uit nici măcar un rând din autobiografia de la dosar. Antrenamentul mi-a fost solid, formulările îndelung ciocănite mi-au rămas şi acum în minte. Ce e mai important, nu-mi mai era teamă când eram convocată la Cadre de tovarăşa Coteață. Mergeam ca la o cursă cu obstacole, mă concentram cât puteam şi la întoarcere îmi povesteam întâmplarea.

Tot cu convocări de prieteni, aceiaşi, a fost şi episodul plasărilor. Am intrat la repartizări prima, din cauza mediei, dar nu am avut de ales niciun post în Bucureşti, propunându-mi-se un loc la şcoala din Sâmbăta de Sus. Are şi castel, mi-a spus atunci, de neuitat, profesorul Lipatti, membru al Comisiei. Mihai Pop veghea însă, am devenit peste noapte bibliotecar mânuitor la Institutul de Folclor al cărui director fusese numit între timp. E adevărat că şeful de cadre, tovarăşul Onuț, îmi spunea de câte ori avea prilejul, că va trebui să plec de acolo şi să-mi onorez repartiția. Mihai Pop mă ducea însă la Casa Universitarilor unde stăteam de vorbă despre ce citeam eu, ce citea el; Ovidiu Bârlea mă lua pe teren în modul lui de neuitat, grijuliu şi ursuz; Ligia Bârgu şi Monica Brătulescu îmi erau prietene; Tony Brill şi doamna Pomeranț mă ocroteau afectuos; Al. Rosetti, Tudor Vianu şi Mihai Pop porniseră Cercul de poetică, binele şi greul se amestecau şi se echilibrau mulțumitor. Sub Lipscani mergeam la vânătoare de cărți confiscate, pe care le luam gratis pentru biblioteca Institutului, însoțindu-l pe şeful meu, bibliotecarul Pestrițu. Cărțile zăceau în mormane, unele putrezeau, în subteran mirosea greu, dar aventura descoperirilor rămânea întreagă şi transfigura zilele în care, pentru a semna condica la 7 dimineața, mă sculam la 5:30 şi o porneam pe jos prin parcul Operei, pe la Sf. Iosif şi de acolo la Eva şi la Institut.

Către sfârşitul anilor 1960 se părea chiar că binele va covârşi, că vom putea trăi aproape firesc, comunismul promitea o schimbare la față, mulți dintre noi, cei cu dosare amărâte, ieşeam pentru prima oară în străinătate, am început să țin cursuri de semiotică şi de limbă română contemporană la Universitatea Bucureşti. Cu plata cu ora, dar cu studenți adevărați şi minunați, Smaranda Vultur, Gheorghe Crăciun, Gaiță, Pătrânjenaru, Irina Sturza; cu Grigore Moisil care hotărâse să creeze o catedră de istorie a matematicii în care să-mi dea un post „plin” de conferențiar, pe domeniul semioticii. Lucram de acum la Centrul de cercetări fonetice şi dialectale. Profesorul Rosetti, „Maestrul” cum îi spuneam toți, avea matern grijă de fiecare dintre noi, dând la nesfârşit telefoane pentru ca să ni se repartizeze un apartament, să ni se elibereze un paşaport, să ni se dea dreptul de a schimba 15 dolari ca bani de buzunar la drumeție, să fim admişi la un spital bun, îngrijiți de un doctor serios.

Apoi, brusc, zarea se închide iar. Grigore Moisil moare în timpul unei călătorii în străinătate, în Canada, dacă îmi amintesc bine. Profesorii noştri, părinții se posomorăsc din nou, planurile se restrâng. De plecări în străinătate nu mai poate fi vorba pentru oricine. Au început, pustiitori, anii 1970. De acum suntem pe picioarele noastre, de ajutat ne ajută încă fiecare pe cât poate, dar a sosit momentul în care să arătăm ce am învățat şi să ne găsim singuri soluții de felul celor care ne fuseseră oferite în copilărie şi adolescență de cei mari şi buni. De reperele noastre umane cărora nu vom putea spune niciodată îndeajuns cât le datorăm.

Fiecare din cei pe care-i ştiam, de vârsta mea sau mai tânăr, căuta. Pentru mine, căile pe care am mers, la început aproape fără să le înțeleg, treptat dându-mi din ce în ce mai bine seama, au fost legate întâi de cărți.

O soluție a fost Biblioteca Academiei. Obținusem permis încă din anul II de Facultate, mergând în audiență la Tudor Vianu, pe atunci director al Bibliotecii. Mi-l dăduse cu ochi blânzi, privind prin mine către un student al lui de demult, din ani tineri, tatăl meu. În anii ’70 mergeam de acum la bibliotecă de dimineață până după-amiază târziu, uneori până seara. Acolo mâncam, la bufet sau din merinde aduse de acasă. Îl vedeam pe Şerban Cioculescu, devenit director şi urmat de o suită aferată, bându-şi cafeaua în care muia pofticios o trufă, amestecând cu lingurița îndelung cele două bunătăți. Acolo întâlneam prieteni vechi şi noi: pe Cornelia Comorovschi, Ionica Mârzescu, Şerban Anghelescu, Monica Brătulescu, cu care ieşeam să ne plimbăm în pauze prin curtea cu duzi şi liliac, vorbind despre ce citeam, scriam, plănuiam. Acolo vedeam, sub scară, în întunecimea holului de la garderobă, tineri aşezați în jurul lui Petre Țuțea, sorbindu-i cuvintele. Dar, mai cu seamă, acolo descopeream continentele lecturii. Citeam desfăşurat, în toate zările, chit că ne ştiam puşi pe liste, ne-o spuneau de altfel prietenii bibliotecari atunci când fuseseră nevoiți să o facă. Seara, după o zi petrecută în tovărăşii alese, plecam înseninați, viața izbutea să fie frumoasă, aşa cum ne-o doream, a doua zi avea să fie la fel, anii or fi fost ei suri, dar era totuşi bine de noi. Biblioteca devenise o formă de viață, un bastion al bucuriei. Când, a doua zi după cutremur, prima mea grijă a fost să-mi ofer serviciile la reaşezat cărți în rafturile Bibliotecii Academiei, asta simțeam că trebuie apărat. Gesturile ne sunt însă rareori transparente. Biblioteca era închisă, cineva a venit la uşă vag revoltat, mi-a ieşit vorbă că venisem să citesc la cutremur. Nu-mi părea rău, ar fi fost mult mai complicată detalierea motivului real al gestului ratat.

Ca să citim ce nu se găsea la Biblioteca Academiei sau a Institutului a apărut apoi ideea xeroxurilor. A fost o vreme în care jumătate din leafă se ducea pe fotocopiat cărți. Fotocopiile se făceau prin relații, noaptea, în instituțiile înzestrate cu maşini de xeroxat. Mi-am procurat atunci nu numai xeroxuri de specialitate, de gramatică transformațională sau filozofie analitică a limbajului, ci şi, între multe altele, La vie divine de Aurobindo.

Când absurdul cotidian a sporit, au apărut, fără premeditare, răspunzând ofertei momentului, soluţii care nu se mai limitau la cărţi. Ne-am apucat de yoga, într-un grup de prietene, cu un antrenor plinuţ care venea să ne dea lecţii în casa Corneliei Comorovschi. Învăţam cum să respirăm în zece minute cât oxigen respiră alţii într-o
oră, cel puţin aşa ne spunea „guruţă” al nostru, lucru util ne gândeam, dacă ajungi la închisoare unde nu eşti scos la aer decât maximum un sfert de oră. Descopeream că între mişcările de expansiune şi cele de ghemuire, noi excelam la ultimele şi nu ne miram, dar nici nu duceam gândul mult mai departe. Citeam manuale de yoga, zen, încercam să ne întărim fără să ne uscăm, menţinând un miez moale şi bun pe cât puteam.

O vreme, ca să evit autobuzele pline de oameni enervaţi, umiliţi şi aburinzi din fiecare dimineaţă, am decis să merg pe jos din Drumul Taberei, la capătul autobuzului 37, unde locuiam, pe aleea Băiuţ, până la Institut, pe Calea Victoriei, nu departe de Biblioteca Academiei. Făceam o oră şi jumătate, în pas alert, ajungeam la lucru cu sentimentul unei mici victorii, ziua începea bine. Soluţia m-a bucurat din primăvară până în toamnă, când au venit zăpada şi frigul, am renunţat la ea, în anii care au urmat nu am reluat-o. A fost o bună soluţie pasageră, m-a lecuit, între altele, şi de sentimentul că locuim la capătul lumii, departe de toţi şi de toate.

O soluţie trecătoare a fost şi plaja în lanurile de grâu care începeau în dreptul staţiei terminus a autobuzului 37. Soluţia aceasta nu mi-a aparţinut, am preluat-o de la cei din jur. Transplantaţi din părţi mai centrale ale oraşului, ca şi mine, noii locatari ai blocurilor încă nefinisate, înconjurate de pământ, fiare răsucite şi bălării, au încercat să domesticească spaţiul, descoperindu-i calităţi compensatorii. În lanul de grâu, din loc în loc au început să apară culcuşuri. Ocupam bucuros câte unul şi mă linişteam ascultând foşnetul păios şi preluând treptat, prin osmoză, culoarea spicelor care miroseau a pâine. Mai era, nu departe, un drum cu nuci, trăiam în Bucureşti şi la ţară, viaţa nu sărăcise, ci ni se îmbogăţea, dacă stăteai să te gândeşti mai bine.

Lansasem de-acum sloganul „Casa mea, cetatea mea”. Casa trebuia să ne fie goală, uşoară, fără obiecte care să ne apese, şi a fost. Aveam pe pereţi o colecţie de icoane pe sticlă, în camera de zi o masă minusculă de tei cumpărată la Moşi, un metru pe cam 60 cm şi nişte scaune fără spătar, tot de bucătărie. Când veneau mai mulţi prieteni, puneam perne pe jos. În birourile, pe care ni le rostuisem fiecare, aveam cărţi şi un loc de scris. În dormitor, o canapea. Aerisită, casa finisată anapoda, cu linoleum pe jos, ne-a fost adăpost prietenos în anii în care am stăpânit-o. Când am plecat, din banii primiţi oficial pe ea ne-am cumpărat biletele de avion Bucureşti-Roma-New York.

Dar leacul meu de predilecţie, soluţia mea favorită a fost în acei ani mersul pe teren. În opţiune se amestecau incert povestiri nostalgice despre monografii pe care le auzisem de la mama sau de la Ricu Stahl,
pe care îl vizitam în copilărie. Mergeam la Breb, în Maramureş, pe Valea Cosăului, unde ajunsesem întâi într-o echipă condusă de Mihai Pop care, şi el, încerca să refacă, la scara prezentului, câte ceva din anii lui Gusti. Scăpam astfel de şedinţe, care se îndesiseră, de apăsare, care creştea şi nu mai putea fi potolită doar prin mersul la Biblioteca Academiei sau lecturi. Scăpam de cozi la alimentare sau la măcelării, de înghesuiala din autobuze şi troleibuze, de programele de televiziune tot mai sărăcăcioase.

Satul Breb îşi trăia viaţa, eu o priveam, notam, încercam avid să o pătrund. Mă interesau instituţiile de limbaj, înţelegerile orale sau scrise, negocierile lente şi meşteşugite, ritualitatea vorbelor la nunţi, înmormântări sau la întâlnirile de dimineaţă ori seara pe uliţe, învăţam să apreciez horele femeilor, arta conversaţiei bine strunite, versurile compuse de diac din vreme pentru fiecare om din Breb, în conlucrare atentă cu viitorul mort. Întrebările pe care le puneam erau politic neutre, oamenii se obişnuiseră treptat cu bizareria lor şi cu mine, făceam de acum parte din peisaj şi vorbeam nestingherit cu unul şi cu altul. Brebul mă adoptase.

Veneam în sat în preajma Crăciunului, de Paşti, în timpul verii. Dormeam la Dumitru şi Anuţa Ciombului. Camera pe care mi-o închiriau o ştiam pe dinafară, pe întuneric ca şi pe lumină. Mă hrăneam, ca şi ei, cu pâine, slănină, ţuică, afine, mai rar, când era vreme de gătit, cu balmoş. Plecam de acasă dimineaţa, cu caietele de note pregătite, şi mă întorceam „acasă” când se terminau. Mă însoţea uneori fiul lor Ionuc, cel care la plecarea „definitivă” în Statele Unite avea să-mi dăruiască două coarne de conochiftiriţă regale, aidoma unor încrengături de coral, însă translucid violete. Fratele meu, care „rămăsese” în SUA, îmi dăduse un casetofon portativ cu care înregistram ce mi se părea interesant ca pronunţare sau intonaţie. Altfel, notam înfrigurat ce spuneau unul şi altul, ce auzeam pe uliţe. Eram numai ochi şi urechi, diferitul se lăsa surprins cu dărnicie, după câteva zile de Breb, mă înseninam, eram limpede şi mulţumită de mine şi de cei din jur, uitasem de enervări sau supărări care mi se păruseră grave la Bucureşti. Satul îmi pria, nu pentru că oamenii ar fi trăit îmbelşugat, pentru că ar fi fost veseli şi tonici, nu pentru că ar fi trăit ultra-tradiţional, tradiţia şi setea de modernitate îl defineau deopotrivă, ci pentru simplu motiv că îşi trăia viaţa în de el, fără a-mi aduce înainte instituţiile şi episoadele grotesc politizate de care aveam parte din ce în ce mai des la Bucureşti.

După un număr de ani şi reveniri, gazda a început să-mi vorbească deschis şi despre teme mai puţin inocente decât cele pe care i le propuneam. Mi-a povestit astfel că, într-o primăvară, satul, care fusese prins oficial într-o întovărăşire, reacţionase neaşteptat în mod solidar, dar neconcertat şi ca atare imparabil. În loc să lucreze unde erau repartizaţi, oamenii ieşiseră fiecare să lucreze pe terenul care îi aparţinuse cândva. Lucrul se aflase la raion, unde stârnise nedumerire şi îngrijorări. Dar oamenii nu păreau a se fi înţeles, nu discutau faptul nici când erau stârniţi prin întrebări să o facă şi autorităţile au hotărât să aştepte şi să vadă. Aşteptau încă, în anii 1970. Iar oamenii lucrau cu sete pe pământurile lor care nu le mai aparţineau legal. Lucrau ca şi cum fiecare an ar fi putut fi ultimul şi fiecare recoltă ar fi fost smulsă soartei. Bucurându-se cu înţelepciune nelacomă de ce le era încă dat. Necomentând bucuria neîngăduită.

Ascultând, îmi dădeam seama că, în felul lor, ca şi mine, brebenii găsiseră o soluţie existenţială. Deschizând ochii, ascultând orientat, am remarcat altele. Oamenii nu mai stăpâneau, în mod legal, pământurile care fuseseră ale lor. Dar continuau să le lase moştenire oral, cu martori, celor care îi îngrijeau la bătrâneţe, dacă se întâmpla să fie singuri. „Ierburi” care nu le aparţineau după lege îşi schimbau neştiut stăpânii într-o lume paralelă, compensatorie deocamdată, care avea, să devină reală cândva, cine ştie.

Câtă vreme întovărăşirea funcţionase, munciseră în cadrul ei, molcuţ, doar femeile. Bărbaţii mergeau să lucreze la pădure sau la mină spre a aduce în gospodărie un salariu. Când era vorba de tăiat păduri, brebenii alegeau să le taie departe de Valea Cosăului, nu în preajma Brebului. La fel, satul eludase, prin fruntaşii lui, construirea unei şosele care să-l lege trainic de raion şi regiune. Sub Gutâi, întovărăşit şi nu tocmai, ca fata înţeleaptă a moşului din poveste, îmbrăcată şi dezbrăcată deopotrivă, Brebul îşi trăia ambiguu viaţa navigând cu iscusinţă nu tocmai întâmplătoare, dar nici îndelung plănuită prin vremuri tulburi.

Ca să procure cele necesare hranei, cete de neveste, sub conducerea unei femei mai în vârstă şi mai experimentate, mergeau să culeagă recolta la gospodăriile colective din sudul ţării. La întoarcere tocmeau un camion şi aduceau acasă sacii de grâu şi de porumb pe care-i câştigaseră.

La fel, spre a cumpăra în condiţii avantajoase mărfurile pe care le doreau, câteva femei din Breb mergeau la oraş, la Bucureşti sau la Timişoara, înarmate cu liste atent întocmite şi cu banii avansaţi de cei în nevoie. Comerţul de stat era astfel prelungit până în sat pornind de la sursele optime, pe care oamenii le cunoşteau bine.

Obiceiurile de peste an, obiceiurile la nunţi, botezuri sau înmormântări erau păstrate, chiar dacă noul îşi spunea cuvântul în inflexiunea unor strigături mai puţin cizelate, în costumul uneori nedibaci înnoit. Cei care plecaseră din sat şi trăiau la oraş se întorceau la prilejurile însemnate. Evreii brebeni emigraţi în Israel trimiteau contra cost, câteodată şi în dar, basmale de caşmir, caşmir pentru fustele largi ale brebencelor tinere, cruciuliţe pe lănţug de aur. Satul se descurca, apăreau soluţii noi, se menţineau cele verificate în timp.

Când, la sfârşitul anilor ’70, am hotărât să emigrăm, soluţiile pe care le căutam au venit de la prieteni. Nu puteam trimite cărţi în străinătate decât în cantităţi minuscule de persoană, completând un număr de cinci sau şapte formulare. Prietenii au format echipe cu care, la şapte dimineaţa, înainte de a merge la slujbă, mergeam la poştă, completam puzderia de hârtii şi făceam expedierea. Graţie lor, Ligiei Georgescu, Irinei Şafarica Nicolau, lui Şerban Anghelescu sau Ion Galleriu, un stol compact de volume a luat drumul locuinţei fratelui meu, la Ithaca N.Y. Când a fost vorba de manuscrise, cele ale tatei, ale mamei, ale noastre, persoana consultată a fost Mihai Pop. Prin el am întâlnit bursieri americani veniţi la studiu sau pe teren în România. Îi priveam şi mă încredeam în aceşti necunoscuţi, încredinţându-le ce aveam mai de preţ, fără a sta pe gânduri. Niciunul nu m-a decepţionat, hârtiile trimise au ajuns toate la destinaţie. Pe ele m-am bazat în campania de reconstituire a trecutului apropiat pe care am început-o
după 1989 la Editura Enciclopedică din România.

Odată cu plecarea din ţară am înţeles ce însemnaseră reperele româneşti. Supravieţuisem, în condiţii nu uşoare, graţie lor. Comunismul nu le putuse distruge pe toate. Oamenii le conservaseră în forme mai mult sau mai puţin vizibile pe cele care contau cu adevărat. Graţie lor, vieţile noastre nu fuseseră iremediabil deformate. Oamenii, sărbătorile, anotimpurile, oraşul, satul ne oferiseră fiecare, cu generozitate, posibilitatea de a ne înfrumuseţa vieţile în zona în care puteam opta.

Ajunşi în ţări prospere, în care drepturile ni se înmulţiseră, am dus multă vreme lipsa acestor repere bune, încercând să descopăr soluţii care să înglobeze, cât de puţin, elemente ale vieţii dinainte. Una dintre ele a fost menţinerea calităţii de cetăţean român rezident în străinătate. Făcând-o, am trăit cu impresia că nu am schimbat întru totul datul bun al vieţii mele de până atunci. O continuitate dătătoare de speranţă se instalase între anii mei în România şi cei americani. Soluţia era personală, pe unele planuri putea apărea păguboasă, altora probabil că nu li s-ar fi potrivit, dar pentru mine a fost o alegere bună. Nu puteam întoarce spatele la ce fusese anterior viaţa mea, nu eram pregătită să trăiesc cu cezură.

Revenind regulat în România după 1989, am încercat să surprind reperele şi soluţiile celor care continuaseră să trăiască în ţară, ale celor care se născuseră după noi sau trăiau de-acum într-o lume post-comunistă.

Cred că graba de a demitiza scriitori sau profesori universitari, care a fost una din manifestările libertăţii de expresie, în sfârşit recucerite în România anilor ’90, a fost în parte dăunătoare, nu pentru că nu ar fi fost lucruri de criticat la un Eminescu, Sadoveanu, Vianu, Rosetti, Iordan, G. Călinescu etc., ştim bine că sunt, ci pentru că s-a lăsat deoparte rolul lor de repere esenţiale în cultura noastră, intensificat în anii comunişti.

La fel, mi se pare că soluţiile prin care oamenii au ajuns să trăiască vieţi frumoase chiar şi în timpul comunismului se cer examinate mai atent. Un filozof spunea că trebuie să ajungi să trăieşti cum se cuvine chiar şi în iad. Comunismul a afectat viaţa economică şi politică a ţării, instituţiile culturale, publicaţiile, contactele cu lumea. Dar oamenii au inventat moduri de a ieşi din multele oprelişti, de a corecta stupiditatea ambiantă şi au făcut-o simplu, fără proclamaţii retorice, pentru zonele în care lucrul putea fi făcut. Nu din nostalgie pentru un trecut care trebuie clar abandonat, ci din respect pentru semenii noştri, mai tineri sau mai vârstnici, ar fi să ajungem să vedem cum au procedat pentru a imprima frumuseţe şi spiritualitate vieţilor lor şi vieţilor noastre cât am fost alături de ei.

Lucrul e important şi întrucât, în zilele noastre, o serie de repere, viabile încă la începutul anilor ’90, au dispărut sau sunt pe punctul de a dispărea. Cum reperele nu pot fi conservate artificial, cum, ca şi în cazul limbilor, dispariţia lor s-a accelerat, se pune astăzi problema celor care le iau locul. La nivelul autorilor care ne vorbeau în adolescenţă, Bălcescu, Eminescu, Blaga, Sadoveanu, Camil Petrescu, ca să dau doar câteva exemple, nu cred că înlocuirea lor cu sacrosancta triadă Ionesco, Cioran, Eliade este pe termen lung profitabilă. Chiar dacă cei trei au putut funcţiona ca repere utile într-o perioadă de tranziţie în care succesul peste hotare, în „lumea liberă” era hiperbolizat, anii de construcţie culturală românească reclamă aducerea în faţa tinerelor generaţii a multor înfăptuiri solide, izvorâte şi crescute din mulţimea problemelor grave ale locului, datorate multor autori, specialiştilor noştri de tot soiul, despre care se ştie astăzi încă prea puţin.

În ce priveşte soluţiile, din nou, cred că suntem în deficit de gândire. Sub comunism, găsirea de soluţii se impunea. Le găseai sau piereai sub tăvălug. Rămase anonime, aceste soluţii trecute sunt încă necunoscute. Preferăm şi astăzi maximizarea contrastului între perioada comunistă şi prezent, e mai simplu şi aparent mai clar să operăm în termenii ei. Dar supravieţuirea noastră culturală este rodul unor mănunchiuri de soluţii mai mult sau mai puţin personale care au irigat societatea românească pe ansamblul ei. Iar astăzi, când primejdiile comuniste au dispărut, problemele de alt fel şi de altă anvergură ale globalizării reclamă şi ele găsirea de soluţii locale precise şi numeroase. Altfel, calitatea lăuntrică a vieţilor scade.

Se trăieşte astăzi în condiţii materiale mai bune decât înainte de 1989, dar cu infinit mai multă nemulţumire. Cred că una din explicaţii este şi faptul că se abandonează cu prea mare uşurinţă repere şi soluţii care s-au dovedit utile şi care ar trebui în fapt să stea la baza imaginării altora, noi şi vechi în acelaşi timp, cum sunt noi şi vechi româna pe care o vorbim, cultura românească, spaţiul României. Pentru cerinţele noi ale unei vieţi articulate nu doar înăuntrul ţării ci şi în afara ei, reperele vechi nu sunt lipsite de importanţă. Mai mult decât oricând e nevoie de supleţe şi inventivitate, de ancorarea inteligentă într-un trecut acceptat care să se incorporeze firesc într-un viitor vizibil.

Providence

Septembrie 2010

Prof. univ. dr. Sanda GOLOPENŢIA,

Brown University, SUA